În organizarea pictorului craiovean Ionuţ Pătularu, care a şi dedicat evenimentului o expoziţie de pictură sub genericul „În căutarea magului: Craiova mon amour”, vineri 1 septembrie a.c. în „Sala Oglinzilor”, de la Muzeul de Artă din Craiova, a fost omagiat scriitorul şi jurnalistul Alexandru Firescu, de la a cărui săvârşire din viaţă s-au împlinit 15 ani. Salutar momentul, sobru şi inspirat conceput, salutar de asemenea demersul UZPR – Filiala „Tudor Arghezi” Dolj, al cărui preşedinte Mircea Pospai a fost şi moderator şi, deopotrivă, a instituţiilor care şi-au dat mâna la evocarea pomenită: Muzeul de Artă Craiova, Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Casa de Cultură „Traian Demetrescu”, Filiala Oltenia a Uniunii Scriitorilor din România, TVR Craiova şi Radio Oltenia Craiova. Au avut alocuţiuni încărcate de substanţă cunoscutul actor Emil Boroghină, Alexandru Boureanu, directorul Teatrului Naţional din Craiova, Nicolae Coande, secretar literar al instituţiei respective, cineastul George Obrogea, Ştefan Tunsoiu, scriitorii Mihai Firică, Dan Ionescu, Ion Deaconescu şi Nicolae Marinescu. La eveniment au fost prezenţi Teodor Firescu, fratele lui Alexandru Firescu şi fiica acestuia, doamna Norica Firescu Căpăţână. Momentele muzicale care au însoţit demersul evocator, pe durat a 3 ore, îmbrăcând pe alocuri haina unui adevărat simpoziom, au fost oferite de prof. Victor Şapcă, dirijorul corului de la Seminarul Teologic Craiova, şi Cristina Pârlea, violonistă la Filarmonica „Oltenia”. Într-un fel evenimentul a fost unul insolit şi am să mă explic, în continuare, pentru această definire a sa. Deşi anul 2004 i-a adus lui Alexandru Toma Firescu, „Lizică” îi spuneau apropiaţii, premiul UNITER pentru întreaga activitate teatrală, iar în 2003 primise diploma secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru pentru „Istoria Teatrului Naţional din Craiova” (1978), debutase ca ziarist, deţinând funcţiile de redactor şef adjunct la Studioul de Radio Craiova (1958-1963), apoi redactor şef al ziarului „Înainte” (1963-1971) pentru ca după un „surghiun” la Biblioteca Judeţeană şi Secţia de Sociologie în cadrul centrului Academiei (1971-1974) să ajungă secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1974-1990 şi 1996-2004). A mai fost şef al Inspectoratului de cultură Dolj între 1990-1996. Ca scriitor a fost extrem de prolific publicând volumele „Filarmonica Oltenia, file de istorie” (1968), „Un poet al revoltei – Eugen Constant” (1971), „Hagi Prodan – profil de epocă” (1975), „Maria Tănase, file de istorie” (1968), „Manu Nedeianu – 5 decenii sub luminile rampei” (1977), „Istoria Craiovei” (1977), „Istoria Teatrului Naţional” (1978), „Să râdem cu Nea Mărin” (1990), „Corul Filarmonicii Oltenia – monografie” (1993), „Constantin Sasu – împliniri de destin” (2004), „Teatrul de Operă şi Operetă Craiova – profil de efigie” (2001). Şi nu avem pretenţia că am epuizat toate titlurile. Într-un fel, „Lizică” este un privilegiat, prin organizarea acestui eveniment, fiindcă nu mai cunoaştem un alt fost ziarist, din peisajul Băniei, e drept revendicat şi de Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, care să fi fost evocat. Deşi unii dintre „cei duşi”, cum ar fi Ilie Purcaru sau Mihai Pelin, ar merita amintiţi. Evenimentul de vineri n-a avut nimic comun cu făţărnicia de rit postum, care însufleţeşte ceremoniile de această factură. Dacă memoria ne este de folos se poate spune că Alexandru Firescu trecuse cu un anume rost şi prin armată şi prin Facultatea de Filosofie din Bucureşti – specializarea ziaristică. Nu vedea nicio legătură între marxism şi realismul socialist. Avea o minte ordonată, abilitate şi o limbă de bun scriitor, care îi va juca feste în execuţia „comandată” de stăpânii ziarului, a criticului literar prof. univ. dr. Alexandru Piru, la apariţia romanului „Cearta” (ed. Pentru Literatură, 1969) considerat libertin, decoltat sau cel mult „licenţios”, termenii de sexy sau porno nu erau asociaţi literaturii contemporane, nici măcar de cenzura comunistă. Alexandru Piru, discipol al criticului literar George Călinescu, decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, redactor şef al revistei Ramuri, era o autoritate critică şi universitară –iubit de studenţi-, socotit cel puţin rigid şi moralizant. „Cearta” a apărut în acele vremuri pseudo-puritane (Codul eticii şi echităţii avea să apară mai târziu), doar prin autoritatea universitară a autorului. În ziarul local „Înainte” din 11 martie 1970, sub titlul „Cearta, o carte care nu trebuia să apară”, autorul era făcut cum se spune „varză”, sub semnăturile redactorului şef Mihai Stănescu, şi redactorului şef adjunct Alexandru Firescu. O cronică scrisă sub semnul urgenţei, menită să activeze reflexele civice şi morale, să smulgă din liniştea confortabilă, în care scufundase puterea, pe cititori. La puţină vreme, Alexandru Firescu avea să „plătească”, pentru cronica de care vorbeam. Şi povestea e lungă. În cartea sa „Craiova mon amour – file de arhivă istorică şi sentimentală” scrisă împreună cu Constantin Gheorghiu, autorii se lasă în stăpânirea trecutului Craiovei, la dimensiunile lui reale, dorind să confere Craiovei cu discreţie, dar şi cu „învolburări sufleteşti nepotolite”, aura de oraş al bucuriei trecute, prezente şi viitoare. Gazetar cu vocaţie, în ambianţa vieţii intelectuale a urbei, Alexandru Firescu era o instanţă, o competenţă cărturărească, minată de puţine fineţuri sufleteşti, la care şi astăzi nu ne raportăm în spirit critic, decât în subsidiar, sau mai bine deloc. Evenimentul de vineri nu s-a dorit un paşaport spre onorabilitate şi o scurtătură spre soclu, o renovare postumă, ci a fost omagiul unei personalităţi, care a contat efectiv în cultura urbei. Din 2004 a plecat la Sibiu la fiica sa cadru universitar, revenind din când în când… la iarba verde de acasă.
