Doi premieri: portrete în oglinzi sparte

0
122

În plină campanie prezidenţială, chiar între cele două ture când victoria scontată a lui Victor Ponta i-a făcut pe cei din echipa sa să cadă în capcana exultării precoce, printre colegii din aceeaşi familie politică sosiţi la Bucureşti să-l susţină s-a numărat şi premierul italian Matteo Renzi. Cu câteva repere biografice comune, vârsta relativ tânără, ambii „demolatori” insurecţionali ai vechilor „şefi”, ambii cu studii de drept şi ambii fani ai sportului şi, nu mai puţin important, ambii aparţinând aceleiaşi familii politice, cei doi au părut, o vreme, a reprezenta aceeaşi nouă tipologie de politicieni din garda aşa-zis nouă, inamici ai vechii politici bazate, în mare, pe o retorică îmbălsămată şi pe coterii doctrinare subsumate tradiţiei unui stângism în parte sclerozat.

Fără vreun trecut de „militanţă” comunistoidă, eliberaţi, deci, de complexul acuzării de vreun balast ideologic generator de sentimente „nostalgice”, ambii au ales, în doze şi în parametri totuşi diferite, o linie apăsat pragmatică, în care vectorii decisivi păreau a fi cuplarea la realităţi economico-sociale şi politice decuplate de la vechile coerciţii de natură doctrinară.

Diferenţele însă, dincolo de cele susţinute de contexte statal-istorice, se dovedesc a fi, îndeosebi în linia ultimelor evenimente, mult mai importante decât ipoteticele linii afine.

Iar semnificaţia lor în înţelegerea fazei actuale, atât de delicate, la limită, prin care trece PSD, merită o analiză, fie şi în linii mai generale. Lăsând pentru o proximă ocazie tentativa noului şef al pesediştilor, Liviu Dragnea, de repotenţare a partidului şi care, dincolo de legitimitatea demersului la nivel de discurs, se articulează într-o perspectivă de strict angajament teoretic, să indicăm cel puţin câteva dintre poziţionările de acţiune şi de gândire ale fiecăruia dintre cei doi tineri premieri social-democraţi care îi proiectează la distanţe siderale şi care explică, fie şi în parte, precaritatea condiţiei lui Victor Ponta.

Întâi de toate, fără naşi politici şi fără nici măcar a fi cultivat cu slugărnicie vreun potenţat, local ori naţional, din staff-ul formaţiunii sale, Matteo Renzi a ales un drum al afirmării pe propriile merite: consilier provincial, apoi preşedinte al aceluiaşi consiliu, la 29 de ani, şi, în fine, primar al Florenţei, din care poziţie a lansat un scrutin primar (şi popular) spre a accede la şefia naţională a Partidului Democrat. Şi, oarecum şocant pentru vechii granguri stângişti, între care cei mai mulţi cu stagii îndelungate în rândurile fostului PCI, tocmai scorul obţinut în acea bătălie electorală (peste trei milioane de voturi provenite nu numai de la membrii pedişti, ci şi de la cetăţeni, scrutinul fiind deschis tuturor) l-au determinat să ţintească preluarea frânelor guvernării. Straniu, fiindcă i s-a contestat, mai mult din interior, legitimitatea constituțională a ocupării funcţiei de premier.

Cu o situaţie oarecum similară cu cea a lui Victor Ponta, şi Matteo Renzi a avut de înfruntat un… Băsescu al lui: nimeni altul decât Silvio Berlusconi, magnatul mult mai inteligent şi mai şiret decât marinarul dâmboviţean şi care condusese cu mână forte Italia, cu mici sincope, aproape două decenii. Tânărul premier a făcut o mutare surprinzătoare: şi-a invitat principalul adversar „acasă” (în vechiul şi istoricul edificiu „Nazareno” al Gării din Florenţa) convingându-l să semneze un pact comun menit să reformeze sistemul politic al Ţării.

Şi, deloc întâmplător, obiectivele erau identice cu cele de la noi: amendarea Constituţiei, rămasă aceeaşi de decenii, schimbarea sistemului electoral şi reforma teritorială (prin desfiinţarea provinciilor). E vorba de aceleaşi trei obiective asumate şi invocate, cu un nemăsurat orgoliu, şi de staff-ul vechiului USL, în tandemul Antonescu-Ponta, de care s-a ales praful. Şi de unul şi de altul, adică şi de USL şi de…tandem. Şi, cum se vede de-acum cu ochiul liber, după neaşteptatul abandon al lui Antonescu se profilează şi trimiterea pe tuşă a fostului său companion. Ce-i drept, unul „s-a cerut” afară, celălalt va fi trimis la cabine, dacă nu de arbitrul din rezervă… cotrocenistă, atunci de proprii săi colegi de echipă, speriaţi de perspectiva unei înfrângeri mai ruşinoase ca oricând.

O înfrângere datorată nu vrunei performanţe a adversarului, ci unei întregi serii de erori comise cu o râvnă condamnabilă şi în aplauzele unei galerii abonate, la ordin, la o continuă şi necondiţionată euforie de aplauze.