Cum ne-a învăţat, pe toţi, minte Crin Antonescu!

După ce primisem toate asigurările posibile, şi ceva pe deasupra, că o colaborare şi o empatie reciprocă, precum cea descoperită între Crin Antonescu, liderul liberalilor, şi Victor Ponta, liderul social-democraţilor, n-a mai existat pe scena politică, ne-am trezit în urmă cu câteva zile cu… ruperea USL. Alianţă politică deloc încropită în pripă, care câştigase la scor alegerile locale şi parlamentare din 2012. Cu alte cuvinte, marea coabitare, în actul administrativ, n-a durat nici doi ani. Ieşirea de la guvernare a liberalilor nu este doar un gest imatur, strâmb cumpănit, cât este unul iresponsabil. Fiindcă se produce într-un moment de maximă îngrijorare în toată Europa, prin ceea ce se întâmplă la graniţa de est a României. Că liderul liberalilor vrea „să moară şi capra vecinului”, adică să-l basculeze pe Victor Ponta din funcţia de premier, recomandându-i acestuia depunerea mandatului, nu mai surprinde, toate gesturile sale lăsând sentimentul că aparţin unui politician second-hand. Povestea cu Klaus Iohannis, surprinzătoare fiind şi prestaţia acestuia, rămâne o perdea de fum şi nimic altceva. Pe ce lume trăieşte, în acest început de nou anotimp, Crin Antonescu este greu de spus. Singura certitudine: omul suferă într-adevăr de hybris, boală caracterizată şi prin mândria exacerbată şi dorinţa de putere. O descrie David Owen, fost parlamentar britanic şi ministru în mai multe rânduri, într-o lucrare intitulată „Bolnavi de putere”. Cât de respectabil om politic va rămâne Crin Antonescu după această ispravă, greu desluşibilă, vom trăi şi vom vedea. Fiindcă, dincolo de relaţiile sale personale cu partenerul de nădejde de până mai ieri, există circuite ale mecanismului administrativ nu simplu de demontat. Şi nu fără consecinţe imediate. Orice gest politic are o cauzalitate. Ceea ce a făcut Crin Antonescu este de neînţeles. Se dovedise slab preşedinte al Senatului, ca să nu spunem aerian în privinţa cunoaşterii cutumelor parlamentare şi, cum ne-a convins, şi al mecanismelor de funcţionare ale instituţiei prezidenţiale. În privinţa desemnării unor miniştri liberali, „cazul Gigel” de la Ministerul Culturii, dar şi alte nominalizări, fac inutile orice comentarii. Momentul divorţului este prost ales, iar absenţa argumentelor valide care să-l legitimeze este o certitudine. Deocamdată lucrurile nu sunt pe deplin lămurite. Fiindcă retragerea miniştrilor şi secretarilor de stat liberali, ceea ce presupune bulversarea Guvernului, nu este însoţită şi de retragerea prefecţilor şi subprefecţilor liberali, a şefilor de servicii deconcentrate, care ne îndoim că aplaudă un asemenea demers, sub consolarea revenirii la guvernare a partidului lor, într-o altă formulă, mult mai… seducătoare. Crin Antonescu nu şi-a tăiat doar „creaca” în curs de rupere pe care se afla, cât a demonstrat respectul său pentru votul popular. Şi fiindcă ne-a învăţat minte, poate rămâne încredinţat că nu vom uita uşor.