Cine îşi mai aduce aminte că, în plină consolidare a propriei dictaturi urmare a nefericitei vizite în vastul lagăr comunist asiatic din 1971, Ceauşescu şi-a făcut o obsesie, aproape paranoică, din implementarea, teoretică şi practică, a unui „cod de etică”: un set programat doctrinar, stufos dar imperativ, pe care, în varii contexte de clandestinitate, mulţi dintre românii afiliaţi gândirii băşcălioase, o asimilau, ironic, „poruncilor evangelice”. Într-un format de „ghid practic” (broşurică în format de …reţetar), „poruncile” conturau o tipologie cvasi-clericală a acelui „om nou” transformat într-un fel de cobai, dar uns, într-un limbaj ideologic caricatural, în postura unui superman generalizat.
Nu-mi mai amintesc nici măcar vag vreuna din acele aserţiuni imperative. Şi nu-i de mirare, fiindcă nici în acei ani, aproape nimeni, incluzându-i chiar şi pe propagandiştii anume însărcinaţi, nu reuşea să reţină, în literă şi în spirit, vreuna dintre cerinţe fără consulta, oricum formal, broşurica la îndemână cam peste tot. Ceea ce-mi amintesc este faptul că enunţurile, dincolo de „stângăciile” de gândire, sufereau de un balast de banalitate care mimetiza abundent o întreagă tradiţie a moralităţii populare. „Bunătatea”, „dreptatea”, „cinstea”, „compasiunea”, „curajul”, „iubirea aproapelui”, „solidaritatea” etc., sustrase ethosului ancestral, sfârşeau într-un fel de program sectarist, asumând, printr-o substituire perversă, forma unui fel de „terapie” indusă, suport al îndoctrinării forţate.
Înghiţite de o uitare benefică, acele demersuri, cu şi fără evidenta lor inutilitate, n-ar trebui – gândesc – disociate nediferenţiat de contextul nici unei alte forme de ideologie, ca substrat şi resort al Politicii în general. Întâi de toate, fiindcă raportarea, dincolo de orice balast doctrinar îndeobşte fumigen, la o conduită etică înăuntrul gestionării unui act politic este nu doar necesară, ci chiar constitutivă acestuia. Se va spune că majoritatea, dacă nu toate, formaţiunile politice dispun deja de astfel de coduri etice. Suferind îndeobşte de aceeaşi boală cu resorturi „catehetice”, dar mai ales de un formalism ce le trădează caracterul pur convenţional, codurile acestea rămân literă moartă, atunci când nu sunt doar simple invocări de circumstanţă. Şi, plecând de aici, raportul dintre politică şi morală redevine mai actual ca oricând. Şi la fel de dificil de definit în nişte cadre ale unei gândiri sustrase relaţiei controversate, dacă nu de-a dreptul pernicioase, dintre „binele” (comun) şi „utilul” (partinic).
Bătălia pentru Putere, opacă la imperative morale, centrată, cum e, pe finalităţi de moment, nu doar că se dispensează de vreun set de reguli datorate unei etici practice incluse într-un mintal comunitar, dar chiar desfide, deseori făţiş, orice incluziune. Competiţia se dispensează de reguli, travestite, la nivelul unei retorici ipocrite, în amăgitoare promisiuni, în care toate acele principii ale moralei comune, aşadar tradiţionale, asumă, belicos, doar însemnele unei propagande limbute.
Nu-i de mirare. ca să mă opresc la un singur exemplu, că în disputele aprinse din gândirea politică de astăzi se înmulţesc vocile, autoritare, care propun întoarcerea la morală ca soluţie, liminară, susţin unul dintre ei, de salvare şi remontare a democraţiei ca atare. O democraţie morală e, în cercurile unor gânditori occidentali, alternativa, unica, la toate cele teoretizate şi aplicate în ultimul secol. Surclasând democraţia partitivă, în forma ei de-acum, ca şi democraţia participativă ori cea directă, aşa cum au survenit în discursul politologic din ultimul deceniu, democraţia morală, în ciuda aparentei simplităţi a conceptului, ar presupune, printre altele, o etapă preliminară de asanare, de la bază, în chiar actul constitutiv, a oricărei tentative de ocultare a primatului moral al aderentului, ca posibil acant al unei gestiuni a politicului.
Scepticismul nu lipseşte, fireşte, nici de data aceasta. Întrebarea cum ar putea fi posibilă un astfel de proiect e controversată şi fără răspunsuri satisfăcătoare. Incapacitatea calificării sale ideologice şi doctrinare e generată în primul rând de reacţiile vehemente ale actorilor din politica de azi care pretind, cu nu mai puţină ipocrizie, că toate aceste cerinţe constituie linii de forţă ale propriilor lor opţiuni. Mai are vreo importanţă că pe terenul realităţii lucrurile se prezintă cu totul altfel?
