Examen de admitere

0
32

Dobândirea de către municipiul Craiova a statutului de capitală culturală a Europei este, până la urmă, o provocare. Cum am mai spus. Proiectul aparţine în exclusivitate primarului Lia Olguţa Vasilescu şi deja a demarat. Nici timid, nici tumultuos. Mai de grabă concret. Întregul demers este gestionat de Asociaţia „Craiova – Capitală culturală europeană 2021” şi antrenează întreaga comunitate, fiind vorba de un „examen de admitere”. Înainte de toate avem de surclasat ambiţiile altor municipii cu statură spirituală din ţară, între care se detaşează Cluj-Napoca. Şi care or mai fi. Apoi, avem nevoie de lobby, cum se numeşte în limbaj politic modern „complexul pilei”. Ca la orice examen, nota de trecere se poate obţine printr-o foarte bună pregătire, prin noroc sau, cum spuneam, prin pile. Până aici nimic nu pare straniu. Iar aspectul unui examen nu este deloc forţat. De bună seamă, se contează înainte de toate pe efortul propriu, adică buna pregătire, care rămâne problema esenţială. Deşi fără un pic de noroc şi fără lobby nu se poate. Recent, o delegaţia a Primăriei Craiova condusă de Lia Olguţa Vasilescu s-a repezit până la Marsilia, oraş care deţine momentan, alături de Kosice (Slovacia), acest jinduit statut, pentru a prelua, pe cât se poate, „experienţa franceză”. Marsilia nu arată ca o rezervaţie nordică şi dacă a reuşit în demersul său, asta nu ne poate decât potenţa încrederea. Şi ei sunt mult prea „specifici”, ca şi noi, dar tocmai acest lucru contează, fiind circumscris conceptului de „capitală culturală”. După ce am recuperat liniile mari ale metabolismului european, chiar filigranul esenţial al europenităţii, n-avem motive de inhibare. Chiar deloc. Dacă buna pregătire ne preocupă, asta înseamnă că vrem să izbutim nu doar prin exponenţi, cărora să le delegăm răspunderea, să ne ducă în paradis, ci printr-un efort comunitar de anvergură. Între altele, să ne purtăm cordial unii cu alţii, să nu mai răcnim pe străzi, să vorbim frumos româneşte, să veghem la întreţinerea urbei, să cerem de la noi înşine ceea ce cerem de la alţii, oricât de sus ar fi plasaţi în admiraţia noastră. Avem de construit, mai de grabă de reamenajat, o realitate substanţială, nu un panou promoţional, în virtutea tradiţiilor locului. Fireşte, asta nu-i atât de simplu, dar nici atât de greu. Aportul instituţiilor de cultură, al universităţilor de stat, al presei locale, totul contează. Inclusiv aportul politicienilor din zonă, obligaţi moralmente măcar să aibă habar, şi deocamdată nu au, despre acest demers lăudabil, cu reverberaţii garantate. E adevărat că e greu să te declari admirator al lui Constantin Brâncuşi şi să contempli, după o modă indigestă, bodega şi mirosul de cârnaţi. Şi nici măcar nu sunt rău intenţionaţi, dar nu pot juca un rol care le repugnă. Funciarmente provinciali, nu pot face elogiul metropolei. Să revenim: Craiova are propria legitimitate în aspiraţia enunţată. I-am spune fără egal. În a sa lucrare de referinţă „Istoria critică a românilor”, istoricul şi filologul Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu a sa erudiţie fabuloasă, comparabilă cu a lui N. Iorga, consemnează undeva motivele lui Traian de a descăleca în Oltenia, opinând că „dacă centrul politic al dacilor era undeva în Milcov, Traian s-ar fi mişcat prin Dobrogea şi atunci neamul românesc nu se mai năştea niciodată” (pag. 352). Avem îndreptăţire aşadar să ne facem iluzii. Şi pentru faptul că am fost dintotdeauna nucleul naţionalităţii române, Haşdeu fiind impresionat de „curăţenia etnică” a Olteniei. Nu doar mândria autohtonă, altminteri justificată, ne mână în competiţie, cât istoria încărcată a locului, inclusiv spiritul comunitar, asimilat fără dificultate, ce a asfixiat duhurile locale, dovadă că şi Gorjul şi Mehedinţiul şi Oltul susţin, mărturisit, Craiova.