S-a legitimat partidul lui Călin Popescu Tăriceanu

0
39

Partidul Liberal Reformator (PLR), mai pe înţelesul tuturor „partidul lui Tăriceanu”, se află la primul său congres, găzduit de Palatul Parlamentului, pentru a-şi alege conducerea. Nucleul dur al noului partid îl formează demisionarii din PNL şi se vorbeşte deja de peste 30 de parlamentari, care susţin PSD în Parlament, în dorinţa refacerii USL „într-o formulă mai suplă”, cum s-a exprimat liderul său, Călin Popescu Tăriceanu. Preşedinte al Senatului, politician hârşit, acesta nu se află la un „prim început”, fiindcă a mai construit în tinereţe un partid din temelii (PNL-AT), a participat ulterior la coagularea liberalilor într-o singură albie, a fost prim-ministru rezonabil, un mandat întreg (2004-2008), pare echilibrat şi copt în orice împrejurare. Sigur că eclozarea PLR nu limpezeşte scena politică, după anunţata unificare a PNL şi PDL, în marele partid al dreptei româneşti, dar demersul acesta, fie el şi îndreptăţit din multe puncte de vedere, nu putea să nu genereze fracturi dureroase. Procesul de desfiinţare a PNL a început pe 25 februarie a.c., când partidul condus pe atunci de Crin Antonescu a ieşit de la guvernare, şi a devenit ireversibil pe 26 mai, când PNL a abandonat ALDE, alăturându-se popularilor europeni (PPE). Fără lămuririle de rigoare, deliberarea n-a mai fost nici cel puţin mimată. Când Klaus Iohannis, primarul Sibiului, a fost adus în fruntea partidului, printr-un scenariu bizar, era clar că PNL nu mai aparţinea celor care crezuseră în suveranitatea conştiinţei individuale şi în primatul libertăţii de gândire, exprimare şi alegere. Dacă masa frustraţilor e largă sau îngustă, rămâne de văzut. Deocamdată, deşi lipsit de structuri organizatorice în teritoriu, nefiind exclus ca acestea să apară cât de curând, PLR are legitimitate. S-ar putea să devină, la concurenţă cu UNPR, un absorbant al multor nemulţumiţi din „marele partid de dreapta”, PNL, respectiv PSD. Spunea universitarul Daniel Barbu, fost ministru liberal al Culturii, autor al unor cărţi bune, printre care „Republica absentă” şi „Politica pentru barbari” (ambele apărute la editura Nemira) că „statul de drept liberal, aşa cum a fost definit de Kant, ca un stat ce-şi restrânge funcţiile coercitive şi nu limitează domeniul drepturilor individuale, inalienabile, trebuie opus cu vigoare unui aşa zis stat de drept, în care au întâietate absolută drepturile instituţiilor represive”. Congresul PLR a fost salutat de premierul Victor Ponta, din partea PSD, apoi de Daniel Constantin, din partea PC, cu destulă inspiraţie politică. De fapt, PLR va fi ajutat în geneza sa, după toate aparenţele, şi pentru un motiv elementar: acela că Victor Ponta ştie cât de apăsător şi de riscant este ca un partid sau o alianţă să deţină toate pârghiile puterii. Deocamdată, deşi nu foarte clar, tandemul Victor Ponta-Călin Popescu Tăriceanu pare că se consolidează. Fireşte, o aparenţă nu este tot una cu o certitudine. Dar în Parlamentul României, „oastea” lui Călin Popescu Tăriceanu constituie o centură de siguranţă pentru majoritatea guvernamentală, menită să atenueze orice spaimă imediată.