Răul – un hoţ în noapte: cine ne apără?

0
43

BlogNotes BlogNotes1Întâmplări tragice sosind, de nu ştii unde şi fără vreun preaviz, lovind cu cruzime în destinele noastre lumeşti. Fie o rachetă ţintită ori pur şi simplu scăpată de sub control (?!) prin localităţile însângerate din Siria, din Afganistan, din Irak, Turcia, ori de pe o cochetă plajă franceză. Prăbuşind clădiri, spitale, despicând asfaltul, dărâmând spitale, şcoli, catedrale ori moschei, muzee şi edificii patrimoniale conservând o memorie seculară. Şi, încă şi mai crunt, ucigând vieţi nevinovate: copii şi bătrâni fără apărare, tineri şi adulţi prinşi în cleştele parşiv al unei zălude sorţi. Uneori, familii întregi.

Un scenariu ce se desfăşoară, repetat, sub ochii noştri, aproape zi de zi şi la care globalizarea, de-acum generalizat mediatică, ne face martori la fel de neputincioşi ca şi miile ori zecile de mii de victime.

Scriu aceste rânduri sub impactul a două astfel de întâmplări din şirul lung – cât o istorie – survenite în ultimul an, atât de diferite între ele şi, totuşi, invitând la o reflecţie la capătul căreia ni se dezvăluie precaritatea condiţiei umane în alura ei cea mai insidioasă.

Prima s-a întâmplat, în Bucureşti, la un concert autumnal, într-un club de-acum investit cu atributul blestemului şi în care şi-au pierdut viaţa zeci de tineri inocenţi. Cea de-a doua e încă în curs în Italia unde, în zona ei centrală binecuvântată cu vestigii medievale de o valoare artistică fără egal, pământul s-a întors să „respire” (astfel numesc seismologii fenomenul), la puţin peste două luni, dar mai devastator şi cu o recurenţă înspăimântătoare. Pe 24 august, în zona apenninică la confluenţa a trei regiuni – Abruzzo, Lazio şi Le Marche -, cutremurul s-a produs seara, aproape de ceasul odihnei. De data aceasta, într-o zonă vecină, implicând şi Umbria, dar propagat în toată Italia, de la Nord la Sud, a sosit, „în rafale”, dimineaţa şi seara, însă cu peste cinci sute de replici, al căror şoc s-a resimţit mai ales noaptea. Ca într-un miracol, nu s-au înregistrat victime, dacă numărul de 500 de mii de evacuaţi din casele, din curţile şi din localităţile lor, cu toate agoniselile unei vieţi abandonate, nu intră, de fapt, în această sinistră categorie.

Urmărind, din puzderia de texte – jurnale informative, reportaje de la faţa locului, analize şi comentarii – ce-au însoţit aceste ultime două zile încărcate seismologic, am revenit la un articol apărut atunci, pe 25 august, după dezastru, semnat de un mare scriitor, Roberto Pazzi. Un prieten vechi, pe care l-am avut ca oaspete aproape o săptămână aici, la Craiova, şi cu care aveam să mă revăd şi să stăm la taifas în Italia, ba chiar, în câteva rânduri în Abruzzo, nu departe şi chiar scurt timp după devastatorul cutremur din 2009.

„Trei din noapte, ceasul diavolului” îşi intitula el, atunci la cald, articolul. Şi pe care îl aşeza sub o pecete evanghelică: „Fiţi pregătiţi, va sosi un hoţ în plină noapte (Estote parati, sicut fur in nocte, veniet…). „Hoţul” din avertismentul evanghelic nu era altcineva decât… moartea. Implacabilă judecată, aşadar, dincolo şi peste de orice alte întrebări mai degrabă surse ale disperării noastre decât ale neliniştii neînţelegerii; fiindcă intră în cercul vicios şi crud al imposibilităţii de a ne consola cu fatalitatea, care nu depinde de noi.

Revenind, ieri, în paginile unui cotidian, acelaşi scriitor, sub titlul „Răul şi binele” (inversiunea nu e întâmplătoare!) îşi reia mai vechiul raţionament împrumutând un vers din marele pot triestin Umberto Saba, „Orice rău mai mare vesteşte un bine”.

Şi de unde şi cum va veni – se întreagă autorul acestor rânduri scrise scurt timp după clipele trăite în propria casă sub zgâlţâielile induse de cutremur? Răspunsul e unul singur şi aparţine în egală măsură condiţiei noastre cu toată precaritatea acesteia: binele, ori cum l-am mai putea numi, îl regăsim în astfel de momente în îmbrăţişările pe care nu doar sinistraţii, ci şi noi, ca spectatori năuciţi o clipă şi retreziţi din spaimă, ni le acordăm reciproc şi care ne restituie sacralitatea vieţii şi fraternitatea omenească, nucleul cel mai cald şi mai pur al modului nostru de a fi fiinţe umane.

Mă întorc la manifestările din Capitala noastră prin care s-a marcat un an de la tragedia de la „Colectiv”. Şi, alături de pietate, fraternitate şi de duhul sacru ce se resimţea în tumultul mulţimii, am simţit şi văzut gesturi şi atitudini, fie şi mascate sub o formă comemorativă, că, dacă răul, odată depăşit şi asumat, poate readuce, nu neapărat binele, ci spiritul acela conciliator de care Ţara are atâta nevoie, tentaţia de a alimenta intoleranţa şi gâlceava nu par a putea fi scoase din circuitul pernicios al vieţii. Mai ales când ispita cade sub ghilotina politicului.