Ceea ce ştim este că Moscova şi Occidentul au abordări total diferite în reglementarea conflictului sirian: dacă SUA şi aliaţii europeni consideră drept o condiţie sine qua non despărţirea de Bashar al-Assad, responsabil de starea actuală de lucruri din Siria, prin numărul mare de morţi, refugiaţi şi strămutaţi, Moscova apreciază regimul de la Damasc, drept un aliat natural al coaliţiei anti-teroriste şi estimează că înlocuirea acestuia de la putere ar face loc, nu opozanţilor moderaţi, ci islamiştilor radicali. Ori, se ştie deja că în septembrie, Atena a refuzat, la solicitarea americană, deschiderea spaţiului său aerian avioanelor ruseşti cu “ajutoare umanitare” pentru sirieni.
Vladimir Putin a expus, la Adunarea Generală a ONU, planul său de reglementare a conflictului sirian, sugerând crearea unei coaliţii internaţionale lărgite contra Statului Islamic (SI, Daech) căreia Consiliul de Securitate al ONU să-i ofere întreaga legitimitate. Damascul a autorizat deja construcţia unei noi baze militare ruse la Jableh, lângă Lattaca, cel mai mare port al ţării. Să mai menţionăm faptul că la Tartous se află deja baza tehnică pentru flota rusă. Deşi glacială, timp de 90 de minute, întâlnirea Barack Obama şi Vladimir Putin de luni seara, la New York, în premieră după 2013, a prilejuit şi exprimarea dezacordului pe “rolul” lui Bashar al-Assad la identificarea unei soluţii la războiul din ţara sa, preşedintele american etichetându-l drept un tiran, care nu poate fi parte a soluţiei, ci doar a problemei. În plan diplomatic Vladimir Putin are un atu, în sensul că ştie ce vrea: conservarea influenţei ruseşti în Orientul Mijlociu. În plus ştie şi ce nu vrea: rezervarea aceleiaşi soarte, pe care a avut-o Gadafi, pentru Assad şi evitarea dărâmării regimului, cum s-a întâmplat în Irak. Cum coaliţia actuală contra Statului Islamic rămâne divizată, fiecare ţară având propria sa agendă, ceea ce n-ar putea decât complica procesul de tranziţie “post-Assad”, oferta lui Vladimir Putin n-a fost respinsă de partea americană, dar nici acceptată întocmai. Francezii au efectuat duminică, 27 septembrie a.c., primele raiduri aeriene cu avioane Rafale, bombardând o tabără de pregătire jihadistă din provincia orientală Deir Ezzor, iar cotidianul “Moskovki Komsomolets” i-a acuzat pe francezi de “sindromul Sarkozy”, comparând pripeala cu ceea ce au făcut în Libia. Deja Vladimir Putin a fost autorizat de Consiliul Federaţiilor, respectiv Camera Superioară a Parlamentului, să trimită militari în străinătate, menţionează Kremlinul. Rezoluţia autorizează folosirea forţei militare în străinătate, fără a menţiona Siria, şi a fost votată de 162 de senatori, în unanimitate, în cursul zilei de ieri. Ultima autorizare de deplasare de militari ruşi în străinătate a coincis cu luarea prin anexare a Crimeei în martie anul trecut. Şeful administraţiei prezidenţiale de la Moscova, Serghei Ivanov, a precizat că dispozitivul militar din Siria nu va viza decât lovituri aeriene, excluzând însă, pentru moment, angajarea trupelor la sol. Tot ieri, 30 septembrie, preşedintele rus Vladimir Putin a confirmat faptul că au fost lansate primele atacuri aeriene în Siria, lângă Oms. Moscova a informat anterior, cu o oră înainte de debutul bombardamentului, Washingtonul de intenţiile sale. Igor Konashenko a afirmat că aviaţia rusă a distrus echipamente militare şi stocuri de arme şi muniţii ale grupului Statul Islamic. Accelerarea angajamentului rus, în timp ce şeful diplomaţiei de la Moscova, Serghei Lavrov, prezida o sesiune a Consiliului de Securitate al ONU, pe lupta “contra ameninţării teroriste” în principal a Statului Islamic din Irak şi Siria, spune multe. Europa ar fi trebuit să fie în prima linie şi să nu accepte cancerul islamist să se dezvolte în vecinătatea Marii Mediterane. Ameninţarea teroristă şi afluxul de imigranţi ar fi grăbit o angajare contra Daech, printr-o deplină cooperare europeană. Intervenind în Siria, Vladimir Putin urmăreşte cel puţin trei obiective: salvarea lui Assad, uitarea aventurii ucrainene, forţarea ridicării sancţiunilor şi de ce nu un aranjament cu americanii de tipul “Yalta nr. 2”, care să garanteze Rusiei sferele sale de influenţă, protejate contra tuturor… revoluţiilor colorate. Este clar că Vladimir Putin va fi tentat să negocieze intervenţia rusă, contra unei ridicări parţiale a sancţiunilor economice. Rămâne ca occidentalii să respecte punerea în aplicarea a acordului de la Minsk 2, dacă aşa ceva mai contează, în faţa “dosarului sirian”, realmente imperativ, adică fierbinte.
