Un gânditor italian, atipic și tocmai de aceea controversat, dăruit cu harul discursului colocvial în spaţii publice dintre cele mai diverse şi mai inedite prin nişte prelegeri de filozofie, Umberto Galimberti, îşi consacră interesul său major asupra unor teme al căror demers, deschis asumat şi programatic, constă în refuzul interpretărilor deturnate de la ceea ce el consideră a fi adevăruri „deteriorate”, din ignoranţă ori din lejeritate. Gânditorul aflat acum la vârsta deplinei maturităţi, cunoscător din interior, al operei marilor filosofi în idiomul originar al acestora (grecii şi romanii antici, ca şi marile figuri ale spiritului idealist german), adoptă, într-o ipostază modernă, modelul socratic, jucând rolul ingenuului, mai ales când argumentul se referă la marile insidii cu care ne confruntăm într-o contemporaneitate zăludă.
Unul din subiectele sale tari e legat de conceptul de tehnică (vechiul technè elen) căruia în conferă, pe urmele lui Heidegger dar şi al maestrului său conaţional Emanuele Severino, atributul de scop, de finalitate, iar nu de mijloc, ştiinţa fiind aceea care, subordonată ca mijloc, ar sluji de-acum tehnica.
Şi, nu întâmplător, în aceleaşi demers, survine şi viziunea sa, preluată într-o particulară exegeză tot din Heidegger, asupra a ceea ce el numeşte gândirea calculatoare: tendinţă spre calcul (socoteală) la care s-ar fi redus, în ultima aproape o sută de ani, întreaga reflecţie occidentală.
«Calitatea gândirii de care dispunem noi azi – susţine el cu vervă polemică – nu este faptul că lumea s-ar transforma într-un enorm aparat tehnic, ci mult mai mult e faptul că nu suntem de fapt pregătiţi pentru această radicală transformare a lumii. Într-un al treilea grad al gândirii lui Heidegger, trebuie să ne preocupe în cea mai mare măsură absenţa unei gândiri alternative la pura „ştiinţă de a calcula”, în germană Denken als Rechnen», aşadar gândirea drept calcul.
La anticii greci, de unde se presupune că ar fi fost preluat acest tip de gândire, sensul era pur simbolic, nicidecum economic, în faza de beneficiu financiar, speculativ, profitabil etc. Fireşte, într-un mod pe cât de fastuos pe atât de intrigant, gândirea calculatoare îşi originea în Platon, mai precis în scoaterea corporalului (ca sistem de simţuri, sentimente) din sarcina definirii şi statuării adevărului. Tocmai această disjuncţie între sensibil şi raţional ne-a condus, pe noi occidentalii, într-un fel de fundătură la capătul căreia calculul (cu tot ceea ce presupune acesta în epoca neoliberistă, neocapitalistă, ordonată de goana după venit, profit, câştig pe orice cale şi cu orice preţ) a destituit orice atribut din sfera sensibilităţii. Şi în care nici morala nu mare alt preţ decât acel mamchiavellian scop care scuză mijloacele.
Însăşi ştiinţa, modernă, ca să zicem aşa, de la începutul sec. al XVII-lea, cu Descartes şi Galilei pune irevocabil bazele gândirii calculatoare. Căci Galilei însuşi decretase că pentru a face ştiinţă e necesar să traduci toate „calităţile” în „cantităţi”.
Un exemplu extrem de ilustrativ folosit de Galimberti este cel al apei: minerală, de la robinet, marină ori pluvială, ea este de-acum văduvită de calităţile ei sensibile, se trece la cantitate şi va deveni efectiv şi exclusiv H20. Mai târziu, cu englezii, Bacon, mai ales, se schimbă completamente raportul omului cu natura, aceasta din urmă nu mai e model, ale cărei legi să-l inspire pe individ întru împlinirea sa armonică, ci e obiect de cercetare la capătul căreia legile ei să şi le însuşească subiectul cercetător, iar în baza lor s-o transforme în propriul său folos.
Marx va denunţa şi el banul, mai precis tendinţa de a fi transformat în scop, iar nu în mijloc, luând locul unui fel de „divinitate” care măsoară faptele indivizilor spre a le judeca drepte ori nedrepte, funcţie substituită de ban, derobat fireşte de orice funcţie simbolică.
Prin urmare, epoca tehnicii, ca finalitate, ca scop, subordonându-şi ştiinţa, cultura, inteligenţa omenească pusă la lucru exclusiv în susţinerea unei ecuaţii a calcului constituie astăzi poate provocarea majoră în care nu-i exclus să se joace chiar destinul umanităţii.
