Exagerând, despre monarhie!

Zilele trecute, prilejul fiind împlinirea venerabilei vârste de 91 de ani de către ex-regele Mihai, nu puţini politicieni, dintre care Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu, Mihai Răzvan Ungureanu, au simţit nevoia să-şi exprime, deloc uşor exaltat, sentimentele lor pro-monarhice. Ceea ce se circumscria într-un fel momentului festiv, integrându-se într-un scenariu civilizat, într-un raport normal cu o realitate unanim acceptată. Interesează prea puţin dacă respectivii politicieni cred până în străfunduri în virtuţile monarhiei, motiv pentru care, într-o primă instanţă, poate fi salutată prezumţia lor de sinceritate. Cu toţii adorând sinceritatea, care ne fereşte de spontaneitatea mârlănească. Dacă sunt destui cei care îl regretă pe Nicolae Ceauşescu, nu puţini sunt şi aceia care se declară funciarmente monarhişti. Fiecare tabără cu argumentele ei. Preşedintele PNL, Crin Antonescu, a declarat, de pildă, „că o monarhie constituţională e, categoric, forma cea mai convenabilă de guvernământ pentru o ţară ca România”. Crin Antonescu este istoric şi chiar bănuit de o rezonabilă cunoaştere a perioadei în care monarhia a guvernat România. Este, de asemenea, candidatul USL la viitoarele alegeri prezidenţiale. Acum, neîndoielnic, nu se pot judeca pauşal Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I, fiecare având meritele şi păcatele lui (vezi „Istoria românilor în timpul celor patru regi” – Ioan Scurtu – Ed. Enciclopedică, 2011), dar, per ansamblu, din 1866 până în 1947, a fost România mai democratică? Fireşte, democraţia din acea epocă arăta poate convenabil faţă de ce a oferit apoi comunismul, însă o raportare la modelul democratic din vremea monarhiei, chiar sensibil idealizat, este anacronică. Fiindcă România între cele două războaie a avut o îmbinare de monarhie şi autoritarism. Cităm acum din Lucian Boia, „Capcanele istoriei – elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” (Ed. Humanitas, 2011): „Democratic, desigur, votul universal (masculin), dar nu tocmai democratică era aplicarea lui: până în 1937 toate guvernele chemate la putere au câştigat alegerile cu scoruri zdrobitoare, ceea ce spune mult despre presiunea de sus, ca şi despre educaţia politică precară a celor de jos. Democratică, la fel, libertatea presei, însă numai până la linia unde intervenea, şi intervenea frecvent, cenzura. Nici de supravegherea poliţienească nu se ducea lipsă. Îndreptată împotriva persoanelor, organizaţiilor şi publicaţiilor, de stânga sau de dreapta, considerate primejdioase pentru siguranţa statului; nu rareori se ajungea la percheziţii, arestări sau confiscări de gazete. (…) Democraţia socială era şi mai puţin avansată ca democraţia politică. Pe scurt, drumul era încă lung pentru ca democraţia românească să semene ceva mai bine cu o democraţie autentică”. Nu mai prejos decât Crin Antonescu s-a arătat liderul deputaţilor liberali, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, acesta afirmând că ar opta pentru reintroducerea monarhiei ca regim constituţional, în contextul revizuirii Constituţiei, în 2013. Opţiuni respectabile, desigur, cu izul lor poate electoral, dar atât. Dacă lui Carol I, cu toate meritele lui, unele incontestabile, nu i se poate lua povara morală a înăbuşirii sângeroase a răscoalelor ţărăneşti din 1907 (sau nu au existat?), „înaltul ordin de zi către armată” (29 martie/11 aprilie 1907), prin care „mulţumea oştirii pentru ajutorul dat la potolirea răscoalelor” (Cuvântările regelui Carol I – Fundaţia pentru literatură şi artă „regele Carol II” – 1939) şi apoi „recunoaşterea îndreptăţirii pretenţiilor ridicate de arendaşii şi proprietarii păgubiţi (…) spre a fi despăgubiţi de către stat”, nu altfel stau lucrurile la succesorul său. Carol al II-lea a încurajat cultura română, fiind numit „regele culturii”, singurul capitol fără umbre în domnia sa, dar a instituit dictatura regală, a desfiinţat partidele politice – la 30 martie 1938, şi, ceva mai târziu, în decembrie acelaşi an, constituia partidul unic (Frontul Renaşterii Naţionale) – a acceptat confruntarea cu legionarii, când statul însuşi a devenit criminal, încât întreaga sa domnie este în contraste. Abdicarea însăşi şi plecarea din ţară, însoţit de ţiitoarea sa Elena Lupescu,  îndestulează portretul. Despre scurta domnie a lui Mihai I, şi ea neclară, în planul aportului la lovitura de stat de la 23 august 1944 şi, apoi, în egală măsură, la zestrea de tablouri cu care a părăsit ţara, atestată de lucrări de ţinută documentară, s-au spus destule lucruri, deloc convenabile. Şi persistă ambiguităţile, preferabilă fiind tăcerea. În fine, nu ne-a mirat deloc scrisoarea deschisă adresată regelui Mihai de către Mihai Răzvan Ungureanu şi nici preţiosul omagiu al acestui „intelectual”, acum de dreapta. La Congresul al XIV-lea al PCR etalase aceeaşi „sinceritate”, în cheie consacrată, şi în faţa secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu.