În ediţia sa din 1 mai a.c. „Jerusalem Post” consemnează că preşedintele sirian Bachar al-Assad a adresat rabinului israelian, Yeoshiau Pinto, invitaţia de a vizita Siria, pentru a se ruga la mormântul părinţilor săi. De fapt, este vorba de un strămoş îndepărtat al acestei personalităţi religioase, care ar fi fost în prima jumătate a secolului al XVII-lea şeful comunităţii evreieşti din Damasc. Calea urmată de această invitaţie, remisă de Imad Mustafa, ambasadorul Siriei în SUA, preşedintelui Consiliului Naţional Sefard, cu sediul în Brooklyn, reţine mai puţin atenţia, decât atunci când evenimentul se va produce efectiv. În ciuda bunelor relaţii pe care Siria a încercat să le întreţină cu membrii comunităţii evreieşti siriene, Damascul se poate îndoi de oportunitatea unei astfel de invitaţii, în acest moment. Unul, deosebit de sensibil. Cel puţin din punctul de vedere al Siriei, din moment ce rabinul Pinto a fost suficient de înţelept pentru a răspunde că ar putea onora invitaţia când calmul se va reinstala în ţară. Pentru regimul sirian care a recurs la violenţe împotriva populaţiei era o necesitate a primi un semnal avantajos de la oricine care i-ar putea veni în ajutor. Şi, paradoxal, Israelul se află în această situaţie. După ce timp de decenii Siria a avut un discurs ostil Israelului, dar fără a mişca un soldat pe frontul Golanului, pentru a da satisfacţie succesivelor guverne israeliene, se poate spune că Damascul a făcut, cu dibăcie, un interesant joc dublu. Deloc trecut cu vederea. Deşi format la o şcoală bună, în umbra tatălui său timp de şase ani, Bachar al-Assad n-are inteligenţa politică şi nici abilitatea de manevră a acestuia. Căzut sub influenţa Iranului, de care Hafez Al-Assad avea să păstreze distanţă, rămânând un partener şi nu un satelit, tânărul şef de stat s-a antrenat într-un joc mai mult decât periculos. Inactiv, precum tatăl său în Golan, el s-a expus prin aducerea Hezbollah-ului în război contra Israelului pentru recuperarea teritoriilor libaneze, ceea ce a periclitat echilibrul de forţe în regiune. Pasivitatea afişată, la faptul că israelienii au efectuat mai multe raiduri aeriene şi bombardamente în ultimii ani asupra Siriei, fără a provoca reacţii, n-a fost suficientă pentru statul evreu. În stilul său propriu, şeful diplomaţiei de la Tel Aviv, Avigdor Lieberman, l-a ameninţat în cele din urmă pe Bachar al-Assad, în februarie 2010, menţionând că nu numai că va pierde orice război, dar va pierde puterea el şi familia lui. În timp ce mai multe ţări, inclusiv Franţa, au încercat să-l prevină pe Bachar al-Assad în privinţa comportamentului său inacceptabil faţă de populaţie, şeful statului sirian n-a luat în seamă semnalele primite. Până în prezent strategia proprie a funcţionat, dezamorsând orice început de criză. Dar acum situaţia este diferită. Mai mult, israelienii l-au preferat, ca şi pe tatăl său, ca actor în procesul de pace. Dar vremurile s-au schimbat, şi ministrul Apărării din Israel, Ehud Barak, îl consideră pe Bachar al-Assad într-un impas, dacă nu mai mult mort, acceptându-se chiar ideea că poate fi înlocuit. Şi adoptând o poziţie conciliantă, se vede încolţit şi nici schimbarea tonului, în orice chestiune delicată, precum Libanul, de exemplu, nu-l mai ajută.
