Ceva despre naţionalism într-o cheie… normală!

Aflat recent în vizită, la Atena, secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, a atras atenţia asupra faptului că omenirea se află la o răscruce de drumuri şi mai ales, în anii din urmă, s-a încercat distrugerea ideilor de patriotrism şi de naţionalism. Despre cum s-a ajuns, în nu puţine ţări, la demolarea monumentelor şi condamnarea propriei istorii, scoaterea rugăciunilor în afara cetăţii, marginalizarea oamenilor care se roagă, demolarea moralei, decimarea educaţiei, întoarcerea cu susul în jos al scării de valori, demonstraţia a fost aproape exhaustivă. Discursul rotund şi persuasiv al lui Marco Rubio, la Atena -„Europa se va trezi din lunga somnolenţă”- vine la mai bine de trei decenii, de la ultimul discurs oficial, considerat memorabil la vremea respectivă, al lui Francois Mitterrand, la Strasbourg, cu câteva luni înaintea încheierii mandatului. Era 17 ianuarie 1995. Abordând chestiunea naţionalismului, fostul preşedinte francez spunea că „le nationalisme c’est la guerre”, adică naţionalismul înseamnă război. Întreaga Europă era încă sub impresia celor petrecute în ex-Iugoslavia. Sunt ani de când, pe un ton dispreţuitor, Francis Fukuyama vorbea de sfârşitul ideologiei şi universalizarea democraţiei liberale occidentale, ca formă finală a guvernării umane. Naţionalismul, în ipostazele sale rele, deţine încă o putere devastatoare şi distructivă, dar reprezintă şi una dintre cele mai constructive şi creative forţe politice. Naţionalismul, în abordarea lui Yael Tamir, profesor asociat la şcoala de guvernare Blavatnik, de la Universitatea din Oxford, este adesea profund tulburător. O ideologie înşelătoare, în sensul că una din feţele sale priveşte înapoi, spre trecut, cealaltă spre viitor. Tendinţa de a identifica naţionalismul, exclusiv în opiniile sale reacţionare, trecând cu vederea puterea sa modernizatoare şi eliberatoare, reprezintă o profundă neînţelegere a lumii moderne sau poate că nu este decât o abordare polemică, menită să decredibilizeze naţionalismul, împingându-l în afara jocului politic. La un moment dat naţionalismul a fost apanajul elitelor, prin contribuţia avută la constituirea prestigiului naţionalităţilor, în plin secol XX. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Elitele europenizate lasă „prostimii” întârzierea în fudulie autohtonă. „Patriotismul” european este adesea o nouă formă de discriminare, ceva prin care micile mândrii naţionale s-au văzut înlocuite de o mândrie continentală, mai amplă şi subtilă. Dacă patriotismul european e preferabil celui parohial atipic, cu nasul în brazdă, e o discuţie care încă se poartă. Cel dintâi e pândit de demagogie, celălalt de primitivist. Cel dintâi se poartă ipocrit, dar igienic, celălalt e autentic, dar tenebros. Din această dilemă e mai greu de ieşit. Sugestia lui Yeal Tamir, în cartea sa „De ce naţionalism?” (ed. Vremea, 2026) în privinţa investirii noastre în ghiveciul ideologic: doar cantitatea potrivită. Datoria noastră morală şi civică este să ne formăm propriile judecăţi. Responsabilitatea noastră este să acţionăm înt-un mod echilibrat. Nu există un răspuns unic şi adevărat, care să poată fi revelat într-un moment de iluminare, bazat fie pe raţiunea pură, fie pe revelaţia religioasă. Ar fi însă o tragedie dacă naţionalismul, cu puterile sale creative şi productive colosale, ar fi lăsat în mâinile extremiştilor. Atât democraţii liberali deschişi la minte, cât şi social-democraţii şi persoanele are urmăresc înfăptuirea dreptăţii trebuie să înveţe să valorifice naţionalismul în favoarea cauzei lor, creând o ordine socială mai dreaptă, reducând decalaje socio-economice şi oferind oamenilor un reper cultural şi normativ, după care să se ghideze. Trecerea de la hiperglobalismul neo-liberal la naţionalismul de extremă-dreaptă… este devastatoare.