Remember: Un scandal, nu chiar… în surdină!

Când în 1966, criticul literar, de acum consacrat (şi reabilitat politic) prof. univ. dr. Alexandru Piru venea la Universitatea din Craiova, ca decan al Facultăţii de Filologie, reaminteşte Florea Firan „o voce a vieţii literare din Bănie”, în volumul său „Presa craioveană” primeşte ca bonus rubrica „Comentarii critice” (o pagină de revistă la Ramuri) după ce anterior publicase circa 20 de cronici literare, în aceeaşi publicaţie. Postul de director al revistei îl va primi ceva mai târziu, fiindcă abia, în nr. 6 (15 iunie 1969) al publicaţiei literare îşi începe mandatul, asumându-şi titularizarea rubricii de critică literară. Distant, când ironia, ca formă superioară de rafinament atât de consubstanţială personalităţii sale (apud George Popescu), era o armă “la picior”, profesorul descălecat în Bănie nu va accepta nici un joc gratuit, în afara aceluia al erudiţiei sechestrată în fabuloasa-i memorie, şocantă în detalii şi fireşte inhibantă pentru interlocutori. Rigoarea informaţiei părea doar una din calităţile sale de preţ. Deloc străin de spiritul polemic, criticul literar –autor al celor două masive tomuri ale istoriei vechi şi pre-moderne, al unor monografii parcimonios structurate- îşi inaugurează rubrica pomenită cu un comentariu acid intitulat „Proza scurtă a lui Iulian Neacşu şi Mihai Pelin” pe care o numeşte „literatură de simplă sclifoseală stilistică, de reportaj, devenită prin concursul editurilor o impostură recentă” (Ramuri, 1969, nr. 6, 15 iunie, pag. 11). Mihai Pelin deja scriitor, debutase cu volumele „Redactori şi pianişti” (1967), „Inaderenţe” (1968) şi era redactor –cu statut privilegiat- la publicaţia menţionată. Reporter excelent, peste Bunea Fox sau Geo Bogza, în opinia noastră (cum o va dovedi mai târziu la Tribuna României şi apoi revista Flacăra), nu-i va ierta lui Alexandru Piru critica gratuită, şi îl va „alici” într-un pamflet intitulat „Elogiu grâului” (România Literară, 1969). „(…)Am considerat întotdeauna pirul ca un simbol al aroganţei agresive, a cărei mişcare infertilă(…) nu poate fi nimicită în faşă. Iată o obsesie, mi se va răspunde, însă mai devreme sau mai târziu se va înţelege că obsesiile aparţin în totalitate pirului, ca un reflex al rigidităţii sale de a evolua, al stagnării sale în infirmitatea de a fi inexpresiv, intolerant şi printr-o personificare a vegetalului, iezuit”. Tableta din România Literară, cu trimitere exactă, nu putea trece neobservată, la nivel naţional, şi cu atât mai mult pe plan local. Ea pică însă într-un an în care cronicarii de la ziarul local „Înainte”, Mihai Stănescu şi Al. Firescu, îl „pleznesc”, cu ordin „de zi” de la partid, pe autorul romanului „Cearta”, cu „valoarea etică transformată în ghilotină”, nicidecum cu cea estetică şi îi reproşează alandala şi alte lucruri, în distonanţă cu noile comandamente etice şi morale. Este un an „prost” pentru Alexandru Piru, iubit de studenţi şi nu numai. Va surmonta totul, cu temeritate, fără consecinţe, şi pentru Craiova şi spaţiul oltean în dimensiunea sa culturală mai largă, numele Alexandru Piru rămâne sinonim cu naşterea şi impunerea filologiei în această parte a ţării. O prejudecată critică care îl însoţeşte pe distinsul profesor universitar va fi legată de criteriile sale, considerate în parte uneori grăbite şi nu rareori nedrepte în cronicile, foiletoanele, sintezele editoriale consacrate contemporanilor. A întruchipat figura unei instanţe, mereu atente la seismograful valorilor, putând fi invocat şi astăzi ca model de exigenţă. Întâmplarea relatată este relevantă prin faptul, trecut cu vederea, că „organele locale” aveau de gestionat, nu rareori, probleme extrem de delicate, în care „toroipăneala” nu avea ce căuta, şi exista o viaţă literară, de-a dreptul efervescentă. Dar asta e o altă discuţie.