Ce ştiam… era vax, pe lângă adevăratul film al faptelor. Şi era firesc. Îmi povestise, fără nici un patos, câte ceva, primăriţa Craiovei, fiindcă despre ea este vorba, dar după mult timp, şi sentimentul că îşi recupera „întâmplarea”, ca pe o valoare tezaurizată, mi se părea firesc. Răul devine în orice amintire vag euforizant. Dramatic, câtă vreme e actual, el devine, pentru memorie, epic şi liric. Vreau să spun că a suferi e un coşmar, dar a fi suferit e un capital de duioşie. Până la un punct ipoteza aceasta e sănătoasă. Ea face trecutul suportabil, închide rănile, le cicatrizează. Dar dacă, întâmplător, rana e „redeschisă”, prin revelaţii de care n-aveai habar, de unde să ai cunoştinţă, la momentul producerii răului, atunci cu o viteză iraţională dezamăgirea te turteşte. Mai ales când eşti o fire slabă. Realismul magic din dezvăluirea doamnei judecător Liana Arsenie, de la Curtea de Apel Bucureşti, în seara zilei de 17 decembrie a.c., legată de dosarul primarului Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu, mai ales soluţia care trebuia dată de Tribunalul Bucureşti, unde funcţiona la acea dată ca judecător, sugerată de o subalternă a Laurei Codruţa Koveşi -o declinare a cauzei la instanţa ierarhic superioară-, produce o schimbare majoră de paradigmă. Naraţiunea doamnei judecător rezistă de bună seamă criticii literar-judiciare şi spune ceva indubitabil: metastazele nu sunt ale naraţiunii, ci ale sistemului de atunci. Nu uşor de corectat. Primarul Craiovei „săltat” de DNA, în martie 2016, în plină campanie electorală, urma să fie… un trofeu. Curtea de Apel Bucureşti a confirmat abuzul DNA, în cazul respectiv, a admis contestaţia şi a anulat inclusiv arestul la domiciliu. Lucruri vechi. Judecătorul n-a dispus nici măcar control judiciar. Nimic despre denunţători. Ei nu mai contează. Au şi fost uitaţi. Pe fond era vorba de efectuarea unor lucrări de reabilitare a faţadei unor clădiri din centrul Craiovei, din vecinătatea Primăriei, şi primarului Lia Olguţa Vasilescu i s-a reproşat, printre altele, că ar fi beneficiat direct de avantaje nepatrimoniale, constând în acumularea de capital electoral. Acum, privind în urmă putem spune că „îi durea în pălărie” pe locatarii blocului Casa Albă, dacă se reabilita sau nu faţada în discuţie, deşi din fonduri publice nu se putea. Până acum judecătoarea Liana Arsenie, în prezent preşedinta Curţii de Apel Bucureşti, oricum cu nervi tari, n-a primit replică, la destăinuirea făcută. Una descumpănitoare. Doamna Laura Codruţa Koveşi, căreia îi expiră mandatul la EPPO, cu un punct de vedere personal, la investigaţia Recorder, a trecut prin dificultăţi de credibilitate, nu puţine, pe când conducea DNA-ul. Are un schimb de „amabilităţi”, mai nou, inclusiv cu cel care o numise, Traian Băsescu. Dacă pretextul este binele României, substanţa a rămas mereu măcelul pentru control. Am citit recent câteva texte scrise cu nerv, la obiect, redutabile tablete, pe pagina de socializare a procurorului de caz, în povestea cu Lia Olguţa Vasilescu: o persoană cultivată, cu bune cunoştinţe juridice, cu acces la argou, deloc părăsită de cinism, poate şi ipocrizie, acum pe un alt mal, de pe care îşi permite… să vorbească, neconsiderându-se controversată. Şi are dreptate, fiindcă niciodată nu ştim ce colcăie în noi, de rău este vorba, iar când ne dăm seama, e uneori prea târziu.
