Sub tirul dreptei, dar şi al opoziţiei de stânga şi centru-stânga, prim-ministrul francez Sebastien Lecornu a aruncat prosopul şi şi-a prezentat demisia preşedintelui Emmanuel Macron, la nici 12 ore, după numirea guvernului său. Cu un mandat de mai puţin de o lună la Matignon, el bate recordul lui Michel Barnier, care a stat le putere mai puţin de 3 luni, la sfârşitul anului trecut. Numit pe 9 septembrie a.c. după căderea a doi prim-miniştri, care n-au putut sistematiza majorităţi parlamentare (Michel Barnier şi Francois Bayrou), Sebastian Lecornu le împărtăşeşte soarta. A deplâns lipsa de disponibilitate a partidelor politice de a face compromisuri, „apetitul partizan”, şi a plecat. S-a confruntat, înainte de toate, cu schimbarea „de picior” a lui Bruno Retaileau, liderul republicanilor, rămas ministru de Interne, care a pus la îndoială participarea partidului său, la guvernare, duminică seara târziu. După căderea celui mai scurt prim-ministru şi a guvernului său, Franţa se află, mai mult ca niciodată, într-o criză politică majoră. Preşedintele francez şi-a pierdut majoritatea în 2022, după cum se ştie, printr-o decizie pe care o poate regreta. De atunci se comportă (aproape) ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi situaţia pare fără ieşire. „Franţa Nesupusă”, partidul lui Jean Luc Melenchon, propune celorlalte partide de stânga, cu care are relaţii, precumpănitor, tensionate, „o întâlnire în această după-amiază”, în urma demisiei prim-ministrului Sebastien Lecornu, fiindcă situaţia politică nu are precedent istoric. Socialiştii, prin deputatul Arthur Delaporte, contestă orice legitimitate a lui Melenchon, pentru un asemenea demers. Pentru Sebastien Lecornu, cum spuneam, vina aparţine partidelor politice care s-au prefăcut că nu văd scindarea propusă de el şi au ucis din faşă proiectul. E o veritabilă cacofonie pe scena politică franceză. Partidul lui Melenchon (La France Insoumise) solicită „examinarea imediată în Adunarea Naţională” a moţiunii depusă de 104 deputaţi, de punere sub acuzare a preşedintelui Macron. Preşedintele Mitingului Naţional, Jordan Bardella, a cerut dizolvarea Adunării Naţionale, în urma demisiei lui Sebastien Lecornu. Forţele de stânga sunt divizate, în privinţa celei mai bune strategii de urmat, pentru rezolvarea crizei politice şi se învinovăţesc reciproc pentru situaţia haotică existentă. Ce a mers prost? Cam totul, ar fi răspunsul. Potenţialii parteneri şi adversari ai noului prim-ministru au precizat fără ehcivoc că doresc o ruptură simbolică, şi nu doar, cu guvernele şi politice anterioare ale lui Macron, dacă s-ar fi vrut să participe, fie la discuţiile bugetare, fie să se alăture noului cabinet, într-o formă sau alta. Or, miniştrii numiţi de Lecornu, duminică seara, nu reprezentau deloc o schimbare. Posturile cheie rămâneau în aceleaşi mâini (Rachida Dati, la ministerul Culturii, Manuel Valls la ministerul Teritoriilor de peste mări, Gerald Darmanin la Justiţie, Jean Noel Barrot la Externe, Bruno Retaileau la Interne ş.a.m.d.). De asemenea, Lecornu nu a reuşit să convingă liderii socialiştilor de centru-stânga, care deţin probabil cheia în discuţiile bugetare. Toată lumea face declaraţii belicoase. Unii dintre noii funcţionari, numiţi în guvernul lui Sebastien Lecornu, nici nu au avut timp să se mute în noile lor birouri. În Franţa, miniştrii care pleacă din funcţie rămân responsabili pentru chestiunile de rutină care asigură funcţionarea normală a statului. Macron poate face acum o nouă încercare de a numi un prim-ministru sau convoca alegeri anticipate. Nu se grăbeşte, deşi se află sub tirul necruţător al adversarilor politici. Imaginea sa, la nivelul Uniunii Europene, are de suferit, deşi nu asta e problema, fiindcă şi aşa era suficient de boţită.
