S-a săvârşit din viaţă, deunăzi, un articlier de texte, precumpănitor sportive, despre Universitatea Craiova „de ieri” – pâine bună de mâncat, mai ales că nu intrase în câmpul muncii jurnalistice pe atunci – al cărei biograf s-a vrut. Şi a devenit. După ce îngânăm justificativ, cu lacrima pândind în coada ochiului, cuvintele lui Diogen Laerţiu – „despre morţi numai de bine” – realizăm, nu-i vorbă, că nu e uşor de răstălmăcit un asemenea îndemn. Într-o publicaţie de sport din Capitală, o bună cunoştinţă a celui săvârşit din viaţă i-a dedicat o odă, în semn de preţuire, pentru a se retrage apoi pentru un pui de somn. Dacă toţi oamenii care părăsesc lumea asta („trec în nefiinţă” – clişeu deplorabil) se prezintă de fiecare dată fără echivoc atât de bine, cum se face că lumea ca atare arată cum arată? Ştiam asta: moartea e paşaportul spre onorabilitate şi simultan spre soclu. În această bună situaţie, Dumnezeu aproape că nu mai ştie pe cine să ierte, cum scrie undeva Radu Paraschivescu. Despre craioveanul săvârşit din viaţă deunăzi, o fostă cercetătoare, de mare calitate umană, dar şi erudiţie, la CNSAS, IICCMER, Clara Mareş, absolventă a Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, cu un masterat în Relaţii internaţionale la Centrul de studii euroatlantice al Universităţii Bucureşti, a scris, în „Zidul de sticlă. I.D. Sârbu în arhivele Securităţii”, ceea ce a găsit în arhive, adică lucruri deloc agreabile, ca să nu folosim alţi termeni. Sub pseudonimul „Iancu”, insul respectiv l-ar fi lucrat pe emblematicul scriitor craiovean, pe cât i s-a cerut „de organ”, deşi n-a fost singurul, de bună seamă. Era doar unul dintre colaboratorii de perspectivă ai Securităţii de la Dolj. Problema e alta: la acea dată, în ultimele luni ale lui ’89, starea de sănătate a lui I.D. Sârbu se deteriorase grav. Mai departe se ştie. Compasiunea rămâne, deşi poate trezi surâsuri. Tonul meu e uşor patetic, iar frazele nu se leagă fără cusur. Fireşte, numai în literatura realist-socialistă, schematică, personajele nu se contrazic, având o evoluţie rectilinie, de o consecvenţă încrâncenată de „catâr”. În realitate, viaţa oamenilor poate fi în zig-zag-uri, fără ca ei să apară din această cauză anormali sau automat incriminabili. Cu condiţia ca fracturile să aibă o noimă. Care lipseşte în cazul de faţă.
