Pe platforma sa Truth Social, preşedintele american Donald Trump a anunţat, ieri, că un armistiţiu între Iran şi Israel a intrat în vigoare, după atacul nu atât strategic şi distructiv, cât demonstrativ şi politic, de o parte şi cealaltă, solicitând respectarea încetării focului. „Aş dori să felicit ambele ţări pentru rezistenţa, curajul şi inteligenţa de a pune capăt la ceea ce ar trebui numit războiul de 12 zile”, aluzie la războiul de 6 zile, din iunie 1967, soldat cu atacuri israeliene fulgerătoare asupra Egiptului şi Siriei. Declaraţia a venit după ce forţele iraniene lansaseră un atac asupra bazei americane Al Udeid din Qatar. Teheranul raportase deja că instalaţiile sale nucleare nu au fost grav avariate şi că o parte semnificativă din echipamentele valoaroase fuseseră evacuate în prealabil. La rândul său AIEA a confirmat, în esenţă, acest lucru, indicând că nu au fost înregistrate scurgeri de radiaţii la locurile atacurilor. Site-ul Fordow ar fi fost lovit cu 12 bombe anti-bunker (GBU-57A/B MOP Massive Ordnance Penetrator) cele mai puternice bombe nenucleare, concepute a distruge ţintele îngropate în rocă sau ziduri de beton. De fapt, efectul limitat al atacurilor a fost recunoscut la Washington, unde vicepreşedintele J.D. Vance a declarat că operaţiunea „a întrerupt semnificativ progresul Teheranului în crearea de arme nucleare”, ceea ce sună diferit de ceea ce declarase Donald Trump anterior. Cert este că nici una dintre părţi nu putea obţine victoria decisivă iar continuarea războiului era plină de probleme. Israelul nu poate duce un război lung, iar pariul pe zdrobirea rapidă a inamicului, de data aceasta Iranul, nu avea cum să funcţioneze. Şi Teheranul şi-a dat seama că a suferit pagube importante, chiar foarte importante, motiv pentru care ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi s-a întreţinut, luni, la Moscova, cu Vladimir Putin, în scopul coordonării strategiei dintre Teheran şi Moscova. Pentru administraţia actuală americană împotmolirea într-un conflict în Orientul Mijlociu nu era deloc avantajoasă. Părţile au respectat într-un fel regulile jocului. Şi toată lumea a ieşit… bine. Inclusiv Vladimir Putin, care semnase pe 17 ianuarie a.c., în trei limbi (engleză, persană, rusă), un tratat cu prevederi legate de apărare, cu omologul său iranian Masoud Pazeshkian, acesta rămânând confuz, fiindcă aşa s-a dorit. Pe termen mediu stabilitatea, atâta câtă este, va dăinui în Orientul Mijlociu. Cât despre perspectivele programului nuclear al Iranului acesta este un subiect dificil de abordat cu convingere. Un lucru se poate spune cu certitudine: la diferite niveluri, părţile vor lansa discuţii lungi despre condiţiile de dezvoltare a acestuia, verificarea transparenţei, cu participarea AIEA. Pe reţeaua de socializare Truth Social, Donald Trump declarase că Teheranul ar trebui să înceteze primul focul, apoi Tel Aviv-ul i se va alătura. Potrivit Axios trimisul special al preşedintelui american pentru Orientul Mijlociu, Steve Witkoff, a fost însărcinat să informeze Teheranul despre intenţia americană de a negocia. Sigur că s-a lucrat pe toate canalele posibile. Donald Trump l-a sunat pe Netanyahu, spunându-i că doreşte oprirea războiului, termenii finali ai armistiţiului ar fi fost conveniţi cu participarea prim-ministrului qatarez, Mohamad Bin Abdulrahman al-Thani. Cum SUA nu dispune de o armată terestră, în regiune, care să poată cuceri Iranul, aşa cum a făcut-o cu Irakul, altă decizie nu putea fi luată. The Economist scrie că participarea la război ar fi adus SUA probleme serioase deoarece Iranul putea riposta atacând baze militare americane şi blocând strâmtoarea Hormuz. Nu doar democraţii, dar şi mulţi republicani s-au opus războiului, Donald Trump l-a pierdut pe Tucker Carlson, pe Tulsi Gabbard, director al informaţiilor naţionale, care probabil va demisiona, oameni pe care îi avusese de partea sa. Cele întâmplate vor accelera, în opinia multor analişti, proliferearea nucleară, lecţia pentru statele nenucleare fiind clară: nu ai arme nucleare eşti o ţintă. Iranul nu a fost bombardat pentru că era pe punctul de a dobândi arma nucleară, ci tocmai pentru că nu o avea. În această cheie se gândeşte.
