Cum rezultatul final al alegerilor prezidenţiale americane a consfinţit oficial victoria categorică, atât la numărul de mari electori, cât şi la votul popular al lui Donald Trump, unul dintre lucrurile la care vor trebui să mediteze, pentru multă vreme, nu doar democraţii, dar şi alţii de pe continentul european, şi de ce nu şi noi, este sabia cu două tăişuri pe care o reprezintă excesul. Impecabil orchestrat, totul a fost împotriva preşedintelui Donald Trump: acţiuni „la snop” în justiţie, presa ostilă, parcă doar un mare cotidian Washington Post a avut inspiraţia de a nu mai susţine declarat un candidat, pentru ca piramida priorităţilor electorale, stabilită de staff-ul inteligent al miliardarului, să se dovedească detaşat câştigătoare. Susţinerea căsătoriilor între iubiţi de acelaşi sex nu s-a dovedit deloc o idee prea bună pentru democraţi, iar chestiunea cu imigraţia necontrolată, a fost o carte câştigătoare pentru Donald Trump. Alături de care a fost şi Wall Street-ul. Apoi, lipsa de identitate politică a Kamalei Harris, percepută ca o prelungire a lui Joe Biden, i-a pierdut pe democraţi. Republicanii au sfârşit prin a avea majoritatea în ambele Camere ale Congresului şi Casa Albă. Întreaga politică externă a lui Joe Biden, şi cea din Ucraina şi cea din Orientul Mijlociu, a făcut alegătorul american să se simtă stânjenit în faţa excesului. E greu de ştiut spre ce se îndreaptă America după votul pomenit. O perioadă prea lungă de plătire a poliţelor, fiindcă observăm contează loialitatea, în desemnarea principalilor colaboratori ai noului preşedinte, ar putea să-i arunce pe republicani în păcatul tocmai refuzat democraţilor de către alegători. Din acest punct de vedere, nici unul dintre candidaţii calificaţi, pentru turul doi, lângă Marcel Ciolacu, pe care toate sondajele îl dădeau cu certitudine, nu exprimă o astfel de tendinţă, chiar dacă „pe ansamblu” nemulţumnirea faţă de prestaţia lui Klaus Iohannis, în cele două mandate, mai apare. Un film recent al celor de la Recorder, demonstrază cum toţi cei care l-au susţinut, în momentul alegerii, sunt acum contestatari. Simpatic gest! Campania electorală a fost până acum, aşa cum s-a văzut, dar în general calmă. Dar următoarele două săptămâni vor fi… incendiare, şi vom descifra câte ceva, mult mai concret, din intenţiile viitorului ocupant al Palatului Cotroceni. Fireşte mai poate însemna însă şi că „vom da mere pe pere”, dar şi că va câştiga candidatul cel mai puţin uzat politic. Direcţia spre care se îndreaptă România nu se va schimba, aşa se spune, deşi prin venirea lui Donald Trump la Casa Albă, ca partener strategic important, e mai greu de anticipat. De la politician la om politic e însă cale lungă. Asta o ştim. Avem însă obligaţia de a spera la mai bine şi nu doar pentru că „speranţa moare ultima”, dar nu se poate să nu o nimerim, după două decenii, cu Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Ceea ce nu vor mulţi să înţeleagă „încremeniţi în proiect”, este că democraţia nu este altceva decât un proces continuu. Mecanismele sale continuă să evolueze în strânsă legătură cu timpul, datele culturii în care operează. Nu poate fi importată şi nici exportată. Am văzut ce rezultate a dat prin ceea ce s-a numit „primăvara arabă”. Ceea ce se exportă sau se importă de veacuri sunt mai degrabă revoluţii, contrarevoluţii, comploturi, ideologii, himere, hidre politice de o culoare sau alta. Tot ce poate face o democraţie, cât de cât stabilă, este să ofere alternative, să prezinte nişte meniuri, cum s-ar spune în limbajul computerist, din care oamenii să aleagă ceea ce cred că li se potriveşte mai bine, ceea ce îi poate ajuta să se plaseze avantajos într-un context european, şi, să nădăjduiască că pot trăi mai bine. Aşadar, că ne place sau nu, Marcel Ciolacu şi cel care îl va acompania în marea finală, ei reprezintă opţiunea votului popular. Se spune că Dante Alighieri ar fi exclamat la un moment dat: cele mai negre locuri ale iadului sunt rezervate celor care se menţin neutri în timpuri de criză. Nu suntem în criză, dar putem atinge aşa ceva, dacă nu cumpănim bine votul nostru.