Deşi lentă, evoluţia tensiunilor dintre Paris, Ankara şi Atena, în discuţie poate fi introdusă şi Roma, devine tot mai neliniştitoare, chiar dacă este vorba despre ţări membre NATO. Interesele lor economice, divergente, au însă prioritate. „Macron and comp. vor să restabilească ordinea colonială în Libia”. Acestea au fost cuvintele preşedintelui turc, Regep Tayyip Erdogan, în cursul unui discurs pronunţat la Ankara joi 13 august a.c. cu referire la deplasarea preşedintelui francez, în urma deflagraţiilor produse în portul Beirut, (unde se aflau stocate, de şase ani, 2.750 tone de nitrat de amoniu), care au făcut ravagii, soldându-se după anumite statistici cu 170 de morţi. Potrivit preşedintelui turc, omologul său francez, Emmanuel Macron, vizează „colonizarea” Libanului şi vizita sa n-a fost altceva decât un spectacol. Relaţiile Parisului cu Ankara erau de mai multă vreme reci, dar nu atât de tensionate. Dacă Regep Tayyip Erdogan nu s-a deplasat personal la Beirut, în schimb au făcut acest lucru vicepreşedintele său şi şeful diplomaţiei turce. Libanul s-a aflat sub mandat francez, din 1920, până la dobândirea independenţei, în 1945. Anterior, timp de patru secole se aflase sub dominaţia otomană. Atacul violent al preşedintelui turc survine în contextul divergenţelor din Libia şi Mediterana orientală. Explorările turce de hidrocarburi, din menţionata zonă maritimă, au stârnit iritarea Greciei, Ciprului, dar şi a UE. Susţinut de Atena, Parisul a denunţat acţiunea unilaterală a Ankarei şi şi-a ranforsat prezenţa militară în Mediterana orientală, deplasând două avioane de luptă „Rafale” şi două nave de război. Imediat presa guvernamentală turcă a acuzat Franţa de depăşirea „bornelor” şi de căutarea… războiului. Ankara susţine şi ajută guvernul oficial de la Tripoli şi datorită acestui fapt, concretizat în logistică şi echipamente militare, ofensiva mareşalului Haftar a fost oprită. Acelaşi guvern de la Tripoli este susţinut şi de UE. Roma, cu simpatii pentru guvernul libian şi contracte avantajoase (prin ENI), condamnă amestecul Turciei în Libia. În ultimii ani, vaste depozite gaziere au fost descoperite în zona maritimă, care interesează şi Grecia şi Turcia. La 6 august a.c., Grecia a semnat cu Egiptul un acord care vizează delimitarea zonelor maritime şi economice exclusive din Marea Mediterană. Acord contestat de Turcia. Mai mult, preşedintele Erdogan a relansat căutările de gaze în Mediterană punând capăt unei perioade de acalmie. Rezultat: după acest anunţ negocierile prevăzute între Grecia şi Turcia au căzut. Tensiunile s-au reaprins la 11 august a.c. după ce Ankara a anunţat trimiterea unei nave seismice în apele mediteraniene, lângă insula greacă Karpathos. Obiectivul: reperarea eventualelor surse de hidrocarburi în această zonă, considerată a fi bogată în zăcăminte gaziere. Ministrul turc al energiei, Fatih Don Mez, a vorbit chiar despre „asigurarea independenţei energetice”. Anunţul a iritat Atena şi în aceeaşi zi ministrul grec al Afacerilor Externe a denunţat „o nouă escaladă gravă”, arătând cu degetul spre „rolul destabilizator al Turciei”. Mai mult, a martelat că Grecia nu va accepta nici un şantaj şi îşi va apăra suveranitatea şi drepturile suverane. Cabinetul premierului grec, Kyriakos Mitsotakis, a cerut UE un summit de urgenţă. Miercuri 12 august a.c. el a declarat că nu doreşte agravarea tensiunilor cu Turcia, dar că ţara sa nu va ezita să răspundă la eventuale provocări. Şi într-o discuţie telefonică cu Emmanuel Macron acesta din urmă a afirmat că susţine Grecia şi încurajează UE să organizeze un Summit.
