Al. Piru – Portret al criticului la maturitate

0
853

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate a lui Al Piru; distant, când ironia, ca formă superioară de intelectualitate atât de consubstanțială personalității sale, e concediată din cine știe ce motiv, distras ori numai asumându-și acest rol cu scopul nedisimulat de a îndepărta vreun capriciu al patetismului; apoi, iute urcând spre zonele superioare ale spiritului, Profesorul nu acceptă niciun joc gratuit, în afara aceluia al erudiției sechestrate în fabuloasa-i memorie, șocantă în detalii pe alocuri și, firește, nu o dată inhibantă pentru interlocutor. Rigoarea informației pare a fi calitatea sa cea mai de preț. S-a întâmplat deseori celor ce i-au stat în preajmă să aibă privilegiul unor probe exemplare, convingându-se că acolo unde tratate și istorii literare realizate cu migală derutau printr-o eroare, fie și de… tipar, Profesorul intervenea cu seninătate și aplomb corijând și repunând informația la locul cuvenit. Niciun dubiu asupra calității acestei corijări, autoritatea, prezentă ca de fiecare dată, îndepărta orice îndoială, căci pentru mulți dintre martorii-protagoniști ai unor astfel de întâmplări momentele au devenit cumva…legendare. Oricum, dificil de uitat.

Însă distanța și distragerea erau, pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Al. Piru, aptitudini care maschează nu un sentimentalism de operetă, ci o sentimentalitate în sensul schillerian al termenului. Pare aproape neverosimil, însă „morga” profesorală și academică a sa ține de un fel de mitologie inventată ad-hoc de criticul însuși spre a masca umorile temperamentale și a ascunde o vocație, în fond, a generozității și a clemenței, atribute indiscutabile, verificate și verificabile sub crusta ironismului și a spiritului alertat în fața semidoctismului ori a impacientat brusc de volutele prostiei.

Climatul instituit de Al. Piru, într-un context ori într-o conjunctură date, e, spre a spune astfel, continentală: această moderație ca principiu director împiedică și excesul „tandreții” caragialești, dar și pe acela al „olimpianismului” maiorescian, îngăduind, cu măsură, o gamă întinsă de trăiri și de sentimente. Vânturile și valurile stârnite de un temperament vituperal intră în acalmie făcând loc brizei ivite imediat din apropierea ușoară a poantei; în fond, formă de manifestare a Witz-ului și șansă de a (ne) aminti că ne găsim în perimetrul culturii, acolo unde existența solicită astfel de judecăți și de principii. A plânge la teatru ori la operă, comenta adesea cu malițiozitatea-i știută Profesorul, e a demonstra că nu înțelegi deloc specificitatea organică a artei, confuzia regretabilă a existenței cu literatura. Iar pentru sutele de studenți, craioveni dar nu numai, cărora le-a fost dascăl, cercând cu „metodă” și vocație să anuleze ori măcar să limiteze manifestările de provincialism ori de semidoctism, astfel de judecăți erau responsabile pentru o siguranță de vechi pravile, urgent convocate în actualitate.

Siguranța și starea de securitate culturală pe care ți le transmitea Al. Piru sunt, neîndoielnic, embleme ale unei îndelungate și răbdătoare in-formări erudite, dar și peceți ale lucidității și raționalismului nicicând abandonate ori trădate. Lângă el, fie și numai în prezența cărților sale,  studiilor cele mai reprezentative, respiri siguranță și trăiești o stare de confort, oricât ar părea de surprinzător acest fapt adversarilor săi declarați și nedeclarați. Că o judecată estetică sau alta nu poate fi riscantă, că modul de rezolvare a unei probleme de principiu încalcă „normele” unui scenariu metodologic ori că, din rațiuni bine determinate, criticul împrumută pentru moment argumente ale preopinentului insuficient formulate spre a-i întoarce raționamentul pe dos ori a-i compromite întreaga-i construcție, toate acestea sunt aspecte care, departe de a justifica acuzația de dogmatism, dau seamă de o prezență a criticii ca formă de viață.

Didacticismul, pe de altă parte, de asemenea motiv de iritare și de frecvent reproș pentru adversarii săi, e, de fapt, modalitate de interpretare a literaturii, mai puțin „fluentă”, poate, însă mai garantă și mai fertilă în viziunea sa proprie. În special când liniamente moderne devin riscante pentru situațiile în speță. Subiectivismul, alt cap de acuzare, frecvent utilizate îndeosebi în relație cu a sa ”Istorie a literaturii române de la începuturi până azi”, din 1981, ori cu a sa „Poezia românească contemporană”, din 1975,  e probabil mai tranșant în opțiuni decât alții, însă, cum el însuși a susținut, actul critic e expresia unei subiectivități, o operă de istorie ori de critică literară fiind, desigur, asumarea unei „table” de valori proprii, proiectul unor pariuri, păstrând în ea riscuri nicicând dinainte știute. Conștiința acestui relativism axiologic, mai ales curent când e aplicat la contemporani, e probată și de unele revizuiri ale criticului.

În recenta sa carte intitulată „Discursul critic”, Al. Piru antologhează câteva studii care dau, în opinia noastră, măsura personalității ale: intervenții de istorie literară, în care reîntâlnim vehemența, chemarea la ordine, parada de cunoștințe întinse și felurite, ironia, dusă spre sarcasm, toate ilustrând spiritul polemic redutabil care nu i-a fost contestat nici măcar de adversari; apoi, critică literară la zi, cu preocuparea pentru o reajustare a valorilor contemporane, în special din domeniul prozei, în propria-i panoplie; în plus, fapt mai rar și aproape surprinzător la Al. Piru, câteva parcimonioase, cei drept, „restituiri” peste care fumegă abajurul memoriei existențiale, concurând-o pe cea livrescă, din care renasc, într-un continuum animi, cu vorba ciceroniană faimoasă, figurile lui G. Călinescu și Marin Preda.

Cartea menționată e, cum anticipam, reprezentativă într-o măsură pentru critica și istoria literară practicate de Profesor. Primul studiu, intitulat „Despre statutul actual al istoriei literare” este, pedagogic vorbind, expresia unei opțiuni și a unei delimitări: alcătuind o mică sinteză, abil conturată, a câtorva accepții majore ale conceptului ca atare, pornind de la Croce, Călinescu până la Wellek-Waren și Jauss, cu suplețea unor distincții netede vizând în negativ modalități diverse de tipul unor achiziții post-.

Dintre articolele în are predominant este spiritul polemic să reținem pe cel intitulat „O biografie documentară” în care e recenzată cartea lui Petru Rezuș despre Ion creangă, „Mit și adevăr”, din 1981. Tonul, intenționat aici didactic e, mai întâi fals aprobator („O recenzie foarte favorabilă din partea unui critic nu prea bănuitor cu cei din afara profesiunii sale mi-a atras atenția asupra…”, afișând, apoi, un scepticism ușor (…„neașteptatei cărți a lui…”), pentru ca, imediat, să survină ironia „subțire”, prin care afirmarea unui lucru ce ia forma unei aprecieri să se întoarcă precum un bumerang împotriva ei înseși: „Dintr-o notă la actualul studiu rezultă că Petru Rareș, profesor, se ocupă de Ion creangă încă din 1932”. Dincolo de aceste stratageme, atât de specifice lui Al. Piru, cititorul, câștigat de-acum pentru lectura întregului articol, va putea găsi mai departe argumente care, luând calea verosimilității, pot rămâne în picioare; și chiar rămân, fie prin justețea și veracitatea lor estetic, fie prin situarea într-o „dialectică” a documentelor. Căci, pornind de la afirmația recenzatului cu privire la nevoia de „demitologizare”  a monografiei lui G. Călinescu pe motiv că aceasta n-ar fi obiectivă, invocând de-acum achiziții de notorietate ale disciplinei („Dar cum putem fi în întregime obiectivi în raportarea vieții și exegeza operei?”) asumă sarcina, devenită ușoară, de aspră punere la punct pe baza unei viziuni a esteticii curente: „P.R. nu distinge între eul profund al scriitorului pe  care-l relevă opera și eul de la suprafață cunoscut din documente (…) Este limpede că P.R. mai crede în posibilitatea de a explica estetic opera prin documentul biografic. Cum?…”

Și urmează un șir de inadvertențe sustrase unei viziuni eronate, cu citate bine delimitate.

„Discursul critic” rămâne o carte în care cititorul, poate chiar unul dintre atâția foști studenți ai autorului care, ca subsemnatul, regăsesc în drumul lor prin viață și prin cultură câteva repere solide și orientative datorate Profesorului, originează un loc, al unei întâlniri între literatura noastră și o conștiință a ei, îndeajuns de protectoare și suficient de ordonatoare. La cei 70 de ani ai săi, Al. Piru identifică în cultură urma unei vieți și, cum spunea un cărturar al acestui veac, la sfârșit, o întreagă viață de om.

oct. 1987