Cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului pentru copii și tineret, ce a avut loc ieri, 20 martie 2020, președintele ASSITEJ (Asociația Internațională a Teatrelor pentru Copii și Tineret), Yvette Hardie a declarat:
Ce înseamnă pentru un copil să se ciocnească de ceva creativ, să fie invitat într-o nouă experiență artistică? De ce este asta așa de important pentru toți copiii?
Am avut de curând privilegiul de a-l asculta cântând pe Yo-Yo Ma, marele violoncelist, dar a și vorbit despre ceea ce el numește ospitalitate culturală. El vede asta ca și capacitatea (și obligația) artei de a primi ce este nou, inovativ și în afara cutiei, ce este marginalizat, neauzit și ignorat… În opinia lui, este datoria noastră ca artiști să fim ospitalieri acestor voci, forme și tehnici, și în procesul de a ne permite să fim schimbați.
Mi-a amintit de ceea ce înseamnă să fii gazdă și ce înseamnă să fii oaspete. Și unul dintre cele mai importante elemente din ambele părți este calitatea ascultării, a bunăvoinței de a păși în afara zonei de cunoaștere și de confort, și a adopta și celebra diferenta.
O gazdă bună este aceea care face pe toată lumea să se simtă acasă, indiferent de unde vin sau ce experiențe au avut. Este aceea care își lasă egoul afară din pur interes în această persoană care a venit în vizită. Este aceea care vrea să dea tuturor cea mai bună experiență posibilă. Un oaspete bun este acela care vine cu o curiozitate nemărginită către această întâlnire, vrând să învețe despre celălalt, fără să îi fie frică să încerce ceva nou.
În acest spațiu al receptivității comune, găsim conexiune, găsim surpriza și găsim învățătura. Aceste ciocniri ne lasă schimbați. Am atins ce ne face umani, înăuntrul nostru și al altora… Acesta este prețiosul moment pe care arta ni-l dăruiește nouă. Ca artiști de teatru trebuie să găsim căi de a invita copiii și tinerii în aceste ciocniri cu brațele deschise, dorindu-ne să ascultăm audiența la fel cum ne dorim ca ei să ne asculte pe noi.
Și când se întâmplă asta, atunci simțim cum legătura începe să crească… găsim teren comun, vedem imaginea din ansamblu, avem scântei de înțelegere și simțim acel val de sentimente comune pe care îl numim empatie. Avem un sentiment că noi contăm, că alții contează, că ceea ce explorăm împreună contează.
În aceste vremuri în care din ce în ce mai mulți oameni sunt evitați, întorși la granițe și aeroporturi, refuzați pentru că vin dintr-o categorie diferită, etnie, limbă sau religie, artistul este cel care are capacitatea de a oferi sentimentul de a aparține, de conexiune.
Iar fiecare copil are nevoie de asta.
Mesajul lui Yoshi Oida, actor, regizor și scriitor
„De când m-am născut, am crescut imitându-mi părinții tot timpul. Cum să merg, cum să mănânc și cum să vorbesc; am învățat toate astea imitându-mi părinții. După ce am crescut destul cât să înțeleg lucruri, dus de părinții mei, am învățat să merg la teatru. Teatrul a fost pentru mine țara magică. Primul lucru pe care îl vedeai când intrai în teatru era o cortină închisă. Îmi aduc aminte că am așteptat să se ridice cortina cu o speranță imensă, întrebându-mă ce este în spatele ei. Când în sfârșit s-a ridicat cortina, era o lume de vis creată din decor, lumini și costume. Uneori era ceva creat ca în lumea reală, iar alteori era un peisaj imposibil în lumea reală. Erau actori în diferite costumații plângând, râzând, cântând și dansând. Și în timpul intervalului puteam să auzim bubuituri și zăngănituri. Dacă era un teatru mic și stăteam în primul rând puteam să ridic cortina, ca să arunc o privire înăuntru. Destul de surprinzător, o scenă era schimbată într-o clipită de un decor mare, care era întors și tras în spate. După care, acasă, imitam actorul. Preferatul meu era rolul de samurai. Mi-am desenat sprâncene bărbătești, mi-am făcut o perucă și mă jucam cu săbiile cu prietenii mei, folosind săbii de bambus. Până să ajung în clasa a 7-a, am început să fac modele la scară de decor de scenă; o scenă care se întoarce, un decor de scenă cu lumini făcute din becuri mici… Și, desigur, am încercat să schimb scenele cu ea.
Escaladând de la aceste experiențe, am intrat, în cele din urmă, într-o companie profesionistă de teatru. Dar atunci nu era nicio școală pentru teatru contemporan. Am mers la un maestru de teatru convențional și am învățat tehnici de teatru predate convențional. Să înveți teatru convențional înseamnă să imiți tot ce face maestrul și să faci un efort să fii exact ca maestrul. Când, într-o zi, am primit neașteptata ocazie să lucrez cu Peter Brook. Prima lecție pe care am avut-o cu el a fost de improvizație, ceea ce nu mai făcusem. Chiar dacă mi s-a spus să fac improvizație, n-am avut nicio idee ce să fac, asa că am început să fac mișcări, combinându-le pe cele convenționale pe care le învățasem în Japonia. Într-o zi, Brook mi-a dat un sfat zicând: „Nu copia teatrul convențional japonez“. Impresionat de sfatul lui, m-am simțit ca și cum aș fi fost aruncat singur în marele ocean. Nu aveam nimic de care să depind și mă simțeam pur și simplu ca o epavă, plutind ici colo. Dar acesta a fost primul moment în care am început să mă gândesc la a crea. Am realizat că munca mea nu era pur și simplu de a reproduce ce exista în trecut în felul în care o face teatrul convențional, ci să creez propriile mele expresii. Și a crea nu înseamnă a crea ceva din nimic, cum face Dumnezeu, ci să imiți ceva ce există deja și să dezvolți. Van Gogh a fost influențat de Ukiyoe, Picasso a creat propriile picturi fiind inspirat de arta africană, și Miro a primit sugestii de la personajele chinezești; totul a fost dezvoltat din ceea ce exista deja.
Calea pe care am ales-o este probabil aceeași. Viața mea a fost să imit orice vedeam și auzeam în teatru și după să fac efortul de a evolua. Și această experiență m-a împins să găsesc un stil de viață, trecând prin și dincolo de teatru.“
Yoshi Oida – Actor, regizor și scriitor. Născut în Prefectura Hyogo, în 1933. În prezent locuiește în Paris, Franța. Și-a început cariera de actor la Compania de Teatru Bungakuza și Shiki. Din 1970 a lucrat cu Peter Brook la CIRT (Centrul Internațional de Cercetare Teatrală). A jucat în „Mhabarhata“, „Tempest“ si „The Man Who“, regizate de Peter Brook, Shunkin, Simon McBurney și mulți alții. Și el a regizat de asemenea multe piese și operete. Cartea „An Actor Adrift“, pe care a publicat-o în 1989, a fost tradusă în 17 limbi și este tratată ca „biblia actorului“ peste tot în lume. A primit următoarele distincții de la Guvernul francez: Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (1992), Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2007) and Commandeur de l’Ordre des Arts et Lettres (2013).
Traducere în limba română: Nichita Teodorescu, student la Universitatea din Bedfordshire, Anglia
