O dezvăluire dizolvată în derizoriu!

 Invitat la începutul primului său mandat prezidenţial, la emisiunea lui Paul Grigoriu „Sfertul academic”, Traian Băsescu afirma că „dacă România ar fi avut 22 milioane de Patapievici, ori de Pleşu, eu nu aş fi ajuns preşedinte”. În realitate, tot ce îi trebuia României spre a evita varianta Băsescu era să aibă un Adrian Năstase mai inspirat, mai pregătit pentru asaltul final, în planul imaginii, şi o vadră de noroc mai mult. Una dintre soluţiile absurde, la care a condus alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte, este că ne-am trezit cu o cohortă de Andrei Pleşu, toţi îndrăgostiţi „coup de foudre” de noul preşedinte, toţi dispuşi să facă serenade, să îl cultive amuţitor pe durata a 10 ani, ocultând tot ceea ce nu prea era de ocultat. De pildă, fiind mai mulţi ani şeful unei agenţii de tipul Navromului la Anvers, funcţie ocupată între 1987-1989, Traian Băsescu nu avea cum să nu colaboreze cu Securitatea şi dacă prin absurd şi-ar fi propus un asemenea gând. Când din varii motive relaţiile sale cu domnul Silvian Ionescu, ofiţer DIE, unul din oamenii săi de încredere, s-au deteriorat iremediabil, şi s-au spus mai multe lucruri neplăcute în mediul virtual, ce mai trebuia demonstrat? Că în emisiunea domnului Paul Grigoriu, de care vorbeam, Traian Băsescu promitea că la 63 de ani, după două mandate, nu se mai întoarce în politică, asta nu se pune. Aparent. Complicaţiile penale pentru declaraţiile pe care le-a dat pentru a candida la funcţia de preşedinte au fost prescrise, dar declaraţiile noi, din 2016 – când a candidat pentru funcţia de parlamentar – şi anul acesta, când a candidat pentru funcţia de europarlamentar, încurcă lucrurile, fiindcă termenul de prescripţie a răspunderii penale este de cinci ani. Soluţia „imorală” a fost o realitate, dar una mai încăpătoare decât cea desenată de Traian Băsescu. A fost însăşi alegerea sa ca preşedinte, multă vreme neînţelegând rolul grupurilor de interese şi al grupurilor de presiune într-o societate democratică. Încât s-a ajuns la o aberaţie cu consecinţe bizare: ce era legal şi benefic pentru ţară, în ce făceau „ai noştri”, devenea criminal, ilegal şi strigător la cer, în ceea ce făceau „ceilalţi”. Oricum, personalitatea sa puternică a lăsat puţin loc nuanţelor intermediare. Unul dintre jurnaliştii români dotaţi, chiar considera că domnul Traian Băsescu era „instalatorul român”, persoana cu vocaţie providenţială de a repara definitiv sistemul ticăloşit. Ni se şi spunea chiar că dacă persoanele ar putea ţine loc de sisteme, România ar fi o ţară cu probleme puţine. Interesant, nu-i aşa? Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, conform căreia Traian Băsescu a fost un colaborator cu acte în regulă al Securităţii, nu şochează deloc şi nu constituie o dezvăluire năucitoare. Şi nimeni nu explică nici patosul iniţial, nici destinderea amuzantă de acum. Când enunţ „patosul iniţial”, am în vedere faptul că la 10 martie 2006 se publica un „apel către preşedintele României”, prin care i se cerea să condamne „regimul comunist din România, ca nelegitim şi criminal” printr-o declaraţie solemnă în faţa camerelor reunite ale Parlamentului. Documentul era semnat de numeroase organizaţii civice şi persoane (la final peste 700) care îşi exprimau această dorinţă. Altfel, Traian Băsescu risca să alieneze relaţia cu cei care l-au sprijinit şi votat în 2004, pentru că a promis că va lupta împotriva „sistemului ticăloşit”, ale cărui rădăcini erau considerate a fi în comunism. Criza din interiorul CNSAS, în care Constantin Ticu Dumitrescu cerea cu insistenţă conducerea colegiului, dar preşedinte ales era Corneliu Turianu, nu putea să nu aibă şi implicaţii politice. Prezent la CNSAS, la 4 aprilie 2006, pentru a media conflictul intern, Traian Băsescu a avut neplăcerea, în premieră pentru el, să fie huiduit la scenă deschisă de mulţime, atât la intrarea, cât şi la ieşirea din sediul CNSAS. Faţă de această reacţie de ostilitate, intuind pericolul de a fi atacat în mass-media, în legătură cu propriul trecut, Traian Băsescu s-a hotărât să dea curs cererilor de condamnare a comunismului, luând astfel naştere Comisia Tismăneanu: era o dublă lovitură adresată adversarilor săi politici. O parte a intelectualităţii care începuse să îl conteste pentru relaţia sa cu regimului comunist, a fost inclusă în Comisia Prezidenţială, conferindu-i-se în acest fel recunoaşterea publică mult aşteptată. Important politician român, de departe cel mai important, cu tracţiune proprie imensă, candidat-locomotivă, în situaţia în care alţi politicieni patinau pe loc, Traian Băsescu ne impresionase într-o confruntare electorală pentru funcţia de primar general al Capitalei, cu George Pădure, cei doi acuzându-se reciproc de a fi colaborat cu „organele”. Ceea ce s-a înţeles a fost că preopinenţii se cunoşteau mai mult decât bine şi că pe apă, Traian Băsescu avea un grad mai mare decât bucătarul George Pădure. Nu se ştia pe uscat. Adevărul este că decizia Curţii de Apel Bucureşti sună rău, aproape de tonajul Biruinţei, vasul amiral al înecatei flote româneşti. Singura alinare a domnului Traian Băsescu poate fi doar aceea că în ţara sa Lech Walensa, potrivit presei de opoziţie, ar fi avut un angajament cu securitatea. Deci compania e bună.