1 Decembrie, Ziua Marii Uniri, Ziua Naţională

Comemorarea zilei de 1 Decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei cu Regatul României, devenită sărbătoare naţională, induce, de bună seamă, fiorul firesc de recunoştinţă pentru marii eroi ai înălţătorului moment istoric, fără contribuţia cărora faţa istoriei ar fi fost diferită. Chiar repetând, până la saţietate, anumite clişee, deşi au apărut destule lucrări serioase referitoare la cele întâmplate în 1918, nu putem decât accepta renaşterea conştiinţei naţionale, trezirea demnităţii noastre pierdute în decenii de umilinţă. A fost o oră astrală a României, circumscrisă unui proces general european. Fiindcă anul care începuse sub cele mai negre auspicii avea să devină cel al atingerii idealului naţional, prin înfăptuirea unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu patria mumă. Modul şi contextul în care s-a înfăptuit Marea Unire, reacţia puterilor aliate, precum şi a Ungariei, la Conferinţa Păcii de la Paris şi în perioada imediat următoare, nu poate fi disociat de voinţa adunărilor reprezentative – Sfatul Ţării de la Chişinău, Congresul General de la Cernăuţi, Adunarea Naţională de la Alba Iulia – care au decis prin vot unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Evenimentele care au avut loc de atunci încoace constituie tot atâtea mărturisiri ale sentimentelor naţionalităţilor supuse altădată Coroanei Sfântului Ştefan. Nici nu se uscase cerneala cu care a fost semnat Tratatul de la Trianon, pe 4 iunie 1920, că propaganda revizionistă s-a declanşat, iar cu prilejul depunerii spre ratificare a Tratatului de la Trianon în parlamentul de la Budapesta, parlamentarii au strigat într-un glas: „Credem în renaşterea Ungariei. Jurăm!”. În mod ostentativ, drapelul în bernă al Ungariei a fost înălţat în clădirea Parlamentului de la Budapesta. De atunci, cu momentele de acalmie circumstanţiate, întreaga politică a iredentiştilor maghiari, mereu cu faţa la trecut, avea să vizeze refacerea „graniţelor milenare”, anularea tratatelor din 1919-1920, începând cu cel de la Versailles şi terminând cu cel de la Trianon. Obsesia rescrierii hotărârilor istoriei nu s-a dizolvat nici astăzi. A repeta într-una că Transilvania a fost „acordată României” înseamnă a ignora că provincia se alipise regatului român încă din 1918. Asta ca să lăsăm deoparte problemele legate de istoria veche, originea poporului român, problema continuităţii. De fapt, Tratatul de la Trianon, cu care nu se împacă mulţi dintre belicoşii iredentişti maghiari, nu a făcut altceva decât să consfiinţească o stare de fapt, tratatul din 1916, dintre România şi Antanta. Spunea marele om politic Iuliu Maniu, într-o expunere pe problema minorităţilor, apărută şi în broşură, că „noul stat naţional trebuie, după părerea sa, să asigure perpetuarea intereselor majorităţii, deci ale românilor, dar, în acelaşi timp, să respecte şi drepturile minorităţilor, de limbă, cultură, religie”. Iuliu Maniu recomanda ca românii să evite cu orice preţ repetarea greşelilor ungurilor şi austriecilor, fiindcă „trebuie să învăţăm din experienţele trecutului nostru şi să nu facem aceleaşi greşeli, care s-au răzbunat atât de amar asupra altora”. Dar nici nu visa marele om politic că într-o zi reprezentanţii maghiarilor în Parlamentul României vor ajunge la convingerea că „voturile lor sunt cele mai importante şi pot să-i ţină cu pistolul la tâmplă pe cei de la principalul partid de guvernământ”. Promovând cele mai năstruşnice forme de şantaj. România de astăzi, oportunistă, meschină, duplicitară, stupidă, a numeroaselor hiene, a partidelor incapabile dintr-o coaliţie de guvernare, are o punte de legătură funciară nu cu România din zilele concordiei din anul unirii, ci cu colaboraţioniştii din teritoriul ocupat, care şi-au sporit averile prin delaţiune. Cărora Nicolae Iorga li se adresa astfel: „Nu vă putem ierta niciodată, fiindcă, de unde sânteţi, nimic nu vă poate ridica sus şi fiindcă orice legătură cu voi ne-ar târâ în fundul de prăpstie, unde sunt sortite a putrezi oasele celor care şi-au vândut ţara şi neamul lor”. Marii „rechini”, cei care făcuseră afaceri grase în anii neutralităţii şi chiar ai războiului, au ştiut unde „să împingă” pentru a scăpa de sâcâielile justiţiei. „Primenirea morală” a fost un foc de paie şi, în fapt, societatea românească nu s-a curăţit de trădători şi îmbogăţiţii de război, ci şi-a arătat vulnerabilităţile.