Doi parlamentari doljeni de prisos

Întâmplător, într-una din serile trecute, pe unul din canalele de televiziune (B1 TV), moderatorii emisiunii invitaseră şi două „vedete ofilite” ale scenei politice doljene: deputaţii Gelu Vişan şi Florentin Gust, fără însuşiri, banali şi plicticoşi, fabricaţi de împrejurări, ambii certaţi cu organizaţiile din care făcuseră parte la momentul alegerilor legislative din 2008. Doi greieri politici, cu cobza la subţioară, fredonau şi ei ce-i durea la pipotă, adică nedreptăţile din ţara asta. Prestaţia lor sălcie, dacă n-avea substanţă, avea, în schimb, umor. Mai ales că ambii erau gravi, bântuiţi de spiritul critic, resimţit ca simptom al inteligenţei. Fiindcă numai proştii sunt mulţumiţi. Şi degeaba te crezi inteligent, dacă nu eşti supărat şi agresiv. Deputaţii menţionaţi, în ochii lumii reprezintă ceea ce am trimis, prin vot, cei din părţile locului, în Parlament. Acum, fiecare avea oful lui şi, dincolo de voluptatea taclalei, numitorul comun era mesajul rudimentar, necredibil şi nefuncţional, semn că prostia proliferează transpartinic. La un moment dat, Gelu Vişan, uitat o vreme, deşi erau lucruri interesante de spus despre el, fiindcă i-au ajuns la urechi şi liderului naţional al PD-L, cum că şi-ar fi asfaltat un drum la Perişor fiindcă îl îneca praful când se ducea acasă la părinţi, l-a adus în discuţie pe Caragiale. Mult trebuie să fi citit Gelu Vişan despre marele cronicar satiric al epocii sale, dacă a simţit nevoia să-l evoce. Noi, de pildă, avem mari rezerve şi credem altceva: că, până la capăt, n-a citit nici măcar „Momente şi schiţe, povestiri”, poticnindu-se la „Bubico”, deşi el însuşi trăieşte într-o lume idilică, fără griji şi fără preocupări, ocupaţia lui – cea mai răspândită în lumea lui Caragiale – fiind statul de vorbă. Are, n-are treabă, abia aşteaptă un prilej ori un pretext să înceapă „o discuţiune”, de obicei „foarte animată” şi mai întotdeauna mult prelungită. De pomină rămâne momentul în care deputatul Gelu Vişan a emis propriile judecăţi în faţa istoricului Dinu C. Giurescu, de privea marele academician cu uimire, precum Moromete… girafa. Florentin Gust era bântuit de cazul Geoană, pe care îl bocea fără batistă. Guristul respectiv a trecut, de o vreme, la conservatori, dar şi acolo „temporar”, până se coagulează „mişcarea indignaţilor”. N-are rost să comentăm prea mult balivernele degajate. Născuţi spre a fi eclipsaţi, ei iradiază. Par cuplaţi, brusc, la o stea bună. Ne putem însă întreba, cu uimire, cum s-au cocoţat greierii ăştia, cu oasele nemuncite şi mintea odihnită, în Parlamentul ţării. Nu sunt nici măcar pitoreşti, să-şi agrementeze bolboroselile cu vorbe de duh, la care să te pufnească râsul. Potenţarea inargumentabilă a mediocrităţii e semnul unor vremuri ciudate, fiindcă altceva ce să mai spunem?