De ce a devenit agasant Victor Ponta!

Ex-premierul şi ex-liderul social-democraţilor români, Victor Ponta, are de acum o obsesie maladivă, ca toate obsesiile, în care investeşte întreaga lui experienţă politică: Liviu Dragnea. Dacă nu zilnic, atunci la intervale scurte de timp, îşi reciclează ranchiunele funciare la adresa fostului său partener politic. Lovit din toate părţile. Şi uneori năpraznic. Prin luna aprilie a.c., ne înştiinţa în direct la TVR că războiul său împotriva lui Liviu Dragnea, l-a făcut să îşi schimbe toate opţiunile politice. Şi dacă ar candida anul viitor contra lui Klaus Iohannis, l-ar vota fără rezerve pe aceasta din urmă. Cum acelaşi Victor Ponta spunea, într-o altă împrejurare, că nu l-a votat în 2009 pe… Mircea Geoană, deşi fusese în staff-ul acestuia, nu mai suprinde nimic. Ieri, liderul Pro-România – Victor Ponta – a salut înregistrarea senatorului Adrian Ţuţuianu, în care acesta considera „PSD-ul partid de maimuţe”. Meciul personal al fostului lider PSD cu actualul lider PSD a devenit deja unul anost, plictisitor, care nu mai interesează pe nimeni. Absolut pe nimeni. Nu este nici măcar o probă de caracter. Întoarcerea armelor contra foştilor amici politici, cu o dezinvoltură demnă de cauze mai bune, etalează un comportament, la care vechii comilitoni nici nu visaseră. Comportamentul lui Victor Ponta a devenit însă interesant, nu pe linie etică, Doamne fereşte, ci pe altă linie, al cărei simptom caracteristic constă în incapacitatea de a identifica din timp şi în mod corect adversarul, capabil de manevre impure, negustoreşti, în căutarea unor privilegii, după formulele de convieţuire cordială. Numai că Victor Ponta s-a înşelat de prea multe ori, de când se află pe scena politică: mereu a construit un pol al negativităţii, un tărâm al negrului radical, când şi-a identificat adversarul. Scoţându-se pe sine din orice discuţie, derobându-se de orice vinovăţie, mai mare sau mai mică. Şi în orice autoevaluare doar crede ca iese bine. Şi, din păcate, se înşeală amarnic. Cât de moral este să ai soţia europarlamentar, trimisă de social-democraţi, fără ca aceasta să mişte un deget la Bruxelles sau Strasbourg, pentru cei care au investit încrederea de rigoare în mandatul ei; la fel cât de moral este să ai un socru cocoţat pe la Curtea de Conturi, prin susţinerea social-democraţilor. Sunt întrebări retorice. Există aşadar un Liviu Dragnea foarte rău, un demon major, alţi demoni minori, unii răi-bunicei, ba chiar cumsecade, în rândul… PSD. Victor Ponta rămâne oricum greu de înţeles, după marea prăbuşire de la alegerile prezidenţiale, şi plecarea din fruntea guvernului, în urma nefericitei întâmplări de la Colectiv, dar când fostul premier francez, Manuel Valls, supărat, identic, după pierderea lamentabilă a alegerilor primare la nivelul PS le-a întors spatele socialiştilor francezi, gudurându-se o vreme pe lângă fostul său ministru – temporar – la economie, Emmanuel Macron, ajuns preşedinte al ţării, pentru a părăsi recent şi grupul En Marche, sedus de o candidatură la primăria Barcelonei, putem crede că mereu evaluăm – în politică – greşit câmpul de luptă. Logica politică a lui Victor Ponta are un neliniştitor mister. Fiindcă, la o adică, totul capătă o înfăţişare arbitrară, totul pare să fie rezultatul unui amestec nefericit de viclenie şi hazard. A fost liderul TSD din 2005 şi din toată promoţia lui, vedem ce s-a ales. Şi e trist. Oricum, în anul centenarul, în loc de unitate, armonie, încredere între români, este sădită cu voluptate ura, dezbinarea, duşmănia, chiar de politicieni, care păreau odată că au ceva… la cap. Ne referim la mobilarea acestuia.