Viorica Dăncilă, prestaţie fermă şi demnă la Strasbourg!

Când e vorba de guvern, implicit de premierul Viorica Dăncilă, înjurătura, stigmatizarea, strâmbătura sunt de rigoare şi la îndemnă. Uneori, aproape din mimetism. Stilistic sunt forme de exprimare mai spectaculoase, decât orice invitaţie la reflectare – ca să nu mai vorbim cumva de laude -, şi, comercial vorbind, mai uşor de vândut. A sta neîncetat sub lupa multora, a opoziţiei în principiu, dar în primul rând a presei, face parte din fişa postului oricărui prim-ministru. Ceea ce se ştie. De o abordare mai luminoasă nu suntem ispitiţi, nici măcar rareori. Luni, de pildă, premierul Viorica Dăncilă a fost prezent, cu ocazia deschiderii anului universitar la Craiova, unde a adresat salutul de circumstanţă studenţilor, a discutat cu rectorii celor două universităţi, prof. univ. dr. Cezar Spânu, şi prof. univ. dr. Ion Rogoveanu – amfitrioni de excelentă calitate, reprezentând, cum se cuvenea, un mediu academic de ţinută – apoi a vizitat fabrica de avioane, unde a avansat câteva promisiuni fezabile. S-a întreţinut, de asemenea, cu reprezentanţii administraţiei publice locale şi judeţene, neascunzându-le faptul că e legată afectiv de judeţul Dolj. Fiindcă s-au mai discutat nişte proiecte. Ceea ce nu e puţin lucru. S-a „încărcat pozitiv”, dacă putem spune aşa, după toate aparenţele. Fiindcă la Strasbourg, marţi şi miercuri, unde s-a dezbătut situaţia statului de drept în România, o aşteptau „meciuri” grele, în discuţiile cu prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, şi apoi dezbaterile din Parlamentul European, Viorica Dăncilă a probat o tenacitate fără breşe, un tipar de personalitate, o demnitate tonică, atât de străină multora. Deloc dezavantajată, în relaţia cu PE, unde a fost prezentă nouă ani, calmă şi concisă, surmontând tensiunile de moment, a vorbit limpede, apăsat, fără regie, cu rigoare, indiferentă la efectul retoric, fără ornamente şi emotivităţi inutile. În Comisia LIBE guvernul fusese pus la zid. A avut la dispoziţie cinci minute, ieri, pentru a prezenta, cât mai riguros posibil, poziţia guvernului de la Bucureşti, încercând să convingă Parlamentul European că România nu merită sancţionată. A spus că fără demersul actualei coaliţii de guvernare (PSD-ALDE) de a adopta legile Justiţiei, codurile penale, procurorii nu ar fi fost decât instrumente de opresiune ca în perioada sovietică. „Nu am venit să dau socoteală. Cer preţuire şi respect pentru poporul român pe care îl reprezint (…) Nu accept ca Jandarmeria să fie acuzată. Nu interziceţi României ce este permis altor state, vreau să fim parteneri. În rapoartele MCV nu am văzut nimic despre încălcările drepturilor omului, despre protocoalele secrete dintre serviciile de informaţii şi instituţiile de Justiţie” ş.a.m.d. A spus apoi, în alte două minute, rezervate pentru a răspunde întrebărilor, strictul necesar, sobră şi concentrată, fără umori, fără lamentaţie, cuprinsă de o foarte expresivă, aproape misterioasă inexpresivitate. A punctat cu precizie detalii şi neclarităţi. Nu a iertat-o pe Monica Macovei, pentru exagerările groteşti şi dezinformarea proferată cu consecvenţă, reamintindu-i că „acest guvern a crescut nivelul de trai al românilor” şi faptul că „se transferă lupta politică internă în Parlamentul European”. La Strasbourg în PE, premierul României şi-a apărat ţara, imaginea acesteia, vocaţia pro-europeană. Putea lua, cum se spune, poziţia ghiocelului, care s-a dovedit deseori rentabilă. Numai că sluga nu e niciodată un adevărat… slujitor. Fireşte, nu excludem, deloc, să nu fi făcut unanimitate. Deşi nu toţi cei drepţi sunt drepţi, cu vocaţie. Judecata categorică e uneori ceva colateral sărăciei sufleteşti, al unei firi nemiloase, dacă nu a stupidităţii pur şi simplu. A fost o zi, ieri, de cumpănă, cum se spune, pentru premierul României, la Strasbourg, cu multe capcane, depăşite prin tact şi, înainte de toate, fermitate deplină.