Cartea lui Ion Jianu „Marin Sorescu în anticamera Nobel” (Revers Craiova, 2018) apărută chiar recent, în condiţii grafice lăudabile, se bucură de o prefaţă şi o postfaţă asigurate de Eugen Simion şi George Sorescu – fratele marelui scriitor –, inserând o serie de interviuri, unele mai reuşite, realizate de autor de-a lungul timpului, acum doar reciclate. E o practică deloc criticabilă a multor ziarişti, cum se revendică şi Ion Jianu, de a-şi strânge şi edita textele răzleţe, apărute în timp, prin diverse publicaţii ca operă compactă. Astfel, Ion Jianu preia un interviu al său, apărut la 5 februarie 1991, în „Cuvântul Libertăţii”, cu laureatul, de dată recentă atunci, Premiului Herder, Marin Sorescu, anunţat pe prima pagină „În exclusivitate: Poezia mea are mulţi prieteni în lume”, în cartea sa, sub titlul „Sunt fugărit de propriile-mi capcane pe care le-am întins peste tot în lume”. „Pentru originalitate” scoate din preambulul primei întrebări felicitările de circumstanţă ale colectivului redacţional, la atribuirea prestigiosului premiu. Pe lângă flash-urile cu Marin Sorescu, de regulă amabil, în declaraţii scurte de presă, aproape pe picior, cum se spune, sunt republicate interviuri cu câţiva „spectatori” ai fenomenului Sorescu, cum îşi titrează Ion Jianu partea a doua a cărţii. Şi aici întâlnim nume prestigioase ale culturii româneşti (Augustin Buzura, Ilie Gheorghe, Nicolae Breban, Ileana Vulpescu, Emil Boroghină, Tudor Gheorghe, Nina Cassian, Mihai Cimpoi, Victor Crăciun, Dan Zamfirescu), dar şi ale spaţiului cultural european – Justo Jorge Padron (Spania), George Banu, Matei Vişniec, Dan Culcer (Franţa), Dan Shafran (Suedia), dar şi Jean-Louis Courriol (Franţa). Despre acesta din urmă, într-un număr recent, din „Observator cultural”, sub titlul „Scriitorul şi lectorul” – corespondenţa publică şi secretă între I. D. Sîrbu şi Jean-Louis Courriol – scrie şi Clara Mareş, o preţioasă cunoştinţă a lui Ion Jianu. Fiecare dintre cei enumeraţi, şi mai sunt şi alţii, au elogii argumentate, chiar rafinate, demonstrând o bună cunoaştere a operei lui Marin Sorescu şi o empatie cu acesta. Deşi creaţia marelui scriitor plecat din Bulzeştiul Doljului nu lipseşte din opera niciunui mare critic al literaturii române, iar posteritatea sa nu se află în suferinţă. Dimpotrivă. S-ar putea chiar decreta că Marin Sorescu „reprezintă un triumf al Olteniei, al culturii române, al omului, fără de care am fi mai săraci, dar fără de care şi divinul nu ar fi mai bogat”, cum se exprima criticul literar Andrei Milca, referindu-se la cartea „Marin Sorescu triumfător la judecata de apoi” (Ilarie Hinoveanu, Ed. Alma, 2005). Ion Jianu pune însă presiune, printr-o duplicitate defensivă, cu derapaje perverse, în cartea sa „Marin Sorescu în anticamera Nobel”, pe câteva idei, lăsând impresia, pe alocuri, unei comoţii afective, aşteptând răspunsurile, nu de circumstanţă, ci dorite, de la interlocutorii săi. Şi ele, răspunsurile, în investigaţia jurnalistică, fiind aşa se numeşte demersul, nu vin în forma dorită, dar nici Ion Jianu nu se omoară cu firea, ca prin post-scriptumuri sau adenda, la care mai apelează uneori, să clarifice lucrurile. Dar să o luăm metodic, pentru a pune câteva accente, nu mai convenabile, ci mai aproape de adevăr.
Omul, opera şi mai ales amintirile
Marin Sorescu a fost numit redactor-şef la „Ramuri”, în 1978, dar nu ca succesor al lui Alexandru Piru, cum este lăsat să apară undeva în corpul cărţii, fiindcă marele critic literar plecase din Bănie, în urma unui „puci”, în 1976, după ce avusese destule dificultăţi cu autorităţile locale, prin apariţia romanului „Cearta” în 1969, socotit indecent, scandalos, dacă nu pornografic, ci după Romulus Diaconescu şi Mihai Pelin, acesta din urmă certându-se literalmente cu partidul şi părăsind funcţia, prin demisie, sus-semnatul avându-l coleg de birou, după luni bune pe tuşă, la „Înainte”. Alexandru Piru, care susţinuse cronica literară a revistei, până în vara lui 1978, se va vedea „deposedat”, dat la o parte, Marin Sorescu asumându-şi orientarea revistei, la care se lansase definitiv ca poet şi pe care dorea să „o reînvie”. Nu se potriveau în criterii şi pace. În decembrie 1978 („Ramuri” nr. 12, p. 3-15) Marin Sorescu provoacă un cutremur în lumea literară, prin dezvăluirea devastatoare a unui plagiat al lui Eugen Barbu „Un roman intrat în prelungiri” (Incognito vol. III şi IV). În „România literară” numărul doi (11 ianuarie 1979), Nicolae Manolescu pune „paie pe foc” prin textul „Regula jocului”, iar Mircea Iorgulescu, prin „Condiţia originalităţii” („România literară”, 5 februarie), cheamă doar pompierii. Eugen Barbu se apără slab şi, la acuzele unui colectiv instituit de Uniunea Scriitorilor, publicate de „România literară”, depune la Uniunea Scriitorilor decoraţii şi distincţii primite de-a lungul vremii, demisia din funcţia de redactor-şef al revistei „Săptămâna”, carnetul de membru de partid PCR, legitimaţia de membru CC al PCR, mandatul de deputat, solicitând paşaport pentru expatrierea în Spania. Autorităţile ideologice şi culturale fac concesii şi aprobă retipărirea romanului în cauză, fără pasajele incriminate, puse pe două coloane. Momentul era de luat în calcul, fiindcă opt ani mai târziu, sub genericul „La judecata de apoi a poeţilor. Cacealmaua lirică”, „Săptămâna” declanşează o campanie virulentă contra lui Marin Sorescu. Eugen Barbu primise în 1984 premierul Herder şi, „precum gripa spaniolă” – citatul e din Marin Sorescu – „vanitatea se întoarce foarte des”. În 1982, Marin Sorescu e lovit năprasnic prin interzicerea piesei „Există nervi” şi „demascarea” ca membru al sectei „Meditaţia transcendentală”, potrivnică statului socialist. Autorul volumului „La lilieci” are de traversat un deşert, dar păstrează conducerea revistei „Ramuri”, fără drept de semnătură, o vreme. Va scrie sonetul „Transcendentala”, zguduitoare mărturie, despre prelungita prigoană. Nimeni nu va înţelege mai nimic din toată povestea şi Ion Traian Ştefănescu, ultimul lider comunist de la Dolj, în epocă preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţie Socialiste, spunea într-o discuţie că Petru Enache, secretar de resort al CC al PCR, a gestionat execrabil toată tevatura, care le-a scăpat din mână: au crezut că este ceva benign, după care au reacţionat isteric. Andrei Pleşu („Din vorbă-n vorbă”, Humanitas) spunea că, după ’90, ajuns la Londra, şi invitat să dea un interviu la BBC, l-a întâlnit pe „domnul Stoian”, care lucra acolo. Şi nu părea să trăiască vreun sentiment de vinovăţie. Oricum, nici Andrei Pleşu nu putea să înţeleagă cum reuşise acesta înainte de ’89 să obţină aprobarea de a intra în ţară, pentru a ţine conferinţe publice, în instituţii de stat pe teme atât de diafane. Andrei Pleşu l-a reintegrat la Institutul de Istoria Artei, dar nu pe postul pe care fusese, cum a mărturisit, în mai multe rânduri, chiar Ion Traian Ştefănescu, care a dat telefon la UAP („Din vorbă-n vorbă”, p. 184).
Craiova: omagii perene, pentru Sorescu
Atitudinea Craiovei faţă de poetul, dramaturgul, criticul şi eseistul Marin Sorescu a fost mereu şi mereu una excesiv de caldă, cum însuşi recunoştea. S-a stins din păcate prea devreme. Având şansa să fie autentic şi convingător, fiindcă tot pomenea de o investigaţie jurnalistică, în locul predicilor morale false, sub masca sincerităţii fără limite, a transparenţei, cum se spune acum, suav, cu vocea modulată, Ion Jianu livrează prostioare în cascadă. Că a fost făcut târziu „Cetăţean de Onoare” al Craiovei şi, tot târziu, profesor universitar. Or, începând cu 1994, Marin Sorescu va preda un curs de teoria dramei în nou înfiinţata secţie de actorie a Facultăţii de Litere, iar titlul de „Cetăţean de Onoare” i se acordase în 1996. Timp de câţiva ani, Craiova a avut între evenimentele culturale de referinţă şi Zilele „Marin Sorescu”. Vinovaţi de sistarea acestei sărbători sunt alţii şi Ion Jianu cunoaşte adevărul. Dar nu îl expune. Aşadar, discutabile reproşuri şi inutilă ascunderea după dud. Teatrul Naţional poartă numele marelui scriitor şi la fel Liceul de Artă. Iar pe Aleea Personalităţile din Parcul Teatrului Naţional se află bustul său. Sintetizând, Craiova prin administraţia sa locală, de la Antonie Solomon la Lia Olguţa Vasilescu, ca primari, şi-a făcut cu onestitate datoria, expresie a unui respect peren faţă de marele scriitor. Mai puţină acreală şi disperare sufletească şi un plus de nuanţe erau recomandabile. Fireşte, Ion Jianu nu trage cu bazooka, dar lasă să curgă neadevăruri şi ambiguităţi în extaz. Bună calificarea.
Un meci greu de arbitrat, chiar prin apelarea la… VAR
Povestea recuzării din funcţia de redactor-şef al revistei „Ramuri”, tratată altminteri, in extenso, de conf. univ. Ioan Lascu, preşedintele Filialei Dolj a Uniunii Scriitorilor, intelectual de bună calitate cu expertiză inegalabilă în Albert Camus, în cartea sa „Controversatul caz Sorescu”, este abordată iarăşi cu partizanat supărător. Spre binele patriei. Fiindcă Ion Jianu intrase în presă, era redactor la „Cuvântul Libertăţii” când în coloanele ziarului se publicau (28 februarie, 1 martie, 4 martie, 5 martie – 1991) articole „pro Sorescu”, deşi o vreme „rămuriştii” împărţiseră acelaşi sediu cu cei de la „Înainte”, până la mutarea în Săvineşti nr. 2, având aşadar prietenii statornice în rândul puciştilor. Atunci nu s-a băgat în acest meci greu de arbitrat, chiar cu… VAR. Iubea şi Marin Sorescu fotbalul. Şi ne oprim aici. Cartea lui Ion Jianu se vrea un omagiu adus lui Marin Sorescu. Vorbeşte de anticamera premiului Nobel, despre care nu ştim nimic şi nici nu vom afla curând. Din memoriile Sandei Stolojan „Nori peste balcoane” şi jurnalul indirect „Unde scurte” al Monicăi Lovinescu nu rezultă că stelele exilului de la Paris (Cioran, Ierunca, Cazaban, Paul Barbăneagră) ar fi susţinut candidatura lui Marin Sorescu pe care altminteri îl priveau cu destulă simpatie. Lucru mai rar. Academia Suedeză a provocat nu rareori sentimentul unor mari nedreptăţi prin omisiune, încât s-a creditat chiar premisa că premiul ar răsplăti mai întâi atitudinea politică a autorilor. Laurenţiu Ulici, în cele două volume “Nobel contra Nobel” (Cartea Românească – 1988), enumera un şir de nedreptăţi, şi amintea pe Ernesto Sabato, Carlos Fuentes, Roberto Bolano, Milan Kundera, Ismail Kadare, Umberto Eco, Salman Rushdie şi, bineînţeles, pe… Marin Sorescu. S-a spus chiar, la un moment dat, că juriul de la Stockholm ar fi devenit o instituţie justiţiaro-filantropică. Acum ştim doar că Academia Suedeză, în premieră după 70 de ani, a anunţat amânarea decernării premiului Nobel pentru literatură 2018, în urma scandalului #MeToo. De la crearea sa în 1901, cea mai înaltă distincţie literară fusese amânată de cinci ori, în 1949 pentru ultima dată, când Academia a făcut anunţul că niciun candidat nu răspunde criteriilor enunţate prin testamentul lui Alfred Nobel. Cum ajunge Ion Jianu, pe vremea când nu lucra în presă, în anturajul pasager al marelui scriitor („se pare că i-au plăcut unele interviuri ale mele”) rămâne o enigmă. De s-ar face „investigaţie jurnalistică” numai cu ambiţie şi pe bază de invidie, impresia este că Ion Jianu, şi folosesc o expresie a lui Marin Sorescu, chiar la o mică înălţime dărâmă stacheta. Dar, mă rog, spiritul de emulaţie. Dorim doar ca la o eventuală deschidere a dosarului de Securitate al marelui poet, dacă va avea cineva curiozitatea asta, să nu se descopere ce s-a găsit în dosarul lui I. D. Sîrbu. De Ion Jianu e vorba. Fiindcă orice vinovăţie are o infinitate de grade, tonuri şi semitonuri. Iar chestia cu onoarea e aşa: dezonorant nu e să nu fi colaborat. Dezonorant e să se afle.
