Mult prea anostele clişee ale lui Gabriel Oprea

0
312
Gabriel Oprea

Preşedintele UNPR, Gabriel Oprea, ministrul Apărării, are, de regulă, un discurs căznit, nu fără contur, abraziv, lipsit de idei, motiv pentru care trece, nu rareori, nebăgat în seamă. Clişeul, de acum obosit, cu competenţa sa în materia interesului naţional, dă, uneori, impresia că şi crede în propria îngrijorare. Idealul declarat este să servească interesele neamului şi să contribuie la înălţarea neamului. N-a omis să reitereze această exigenţă etică în discursul său de sâmbătă, din Sala Sporturilor din Craiova, precizând că „UNPR a sprijinit România să nu intre în dezastru economic” sprijinind Guvernul. Sună ca o dăoagă că „sprijinind Guvernul”, adică puterea, s-a „sprijinit România”. Prea mult zel patriotic, prea mult exces cu noţiunea de bun român. Cu alte cuvinte, Gabriel Oprea nu cunoaşte o doctrină mai sfântă ca aceea a „intereselor superioare naţionale”, ceea ce ar putea fi credibil, dacă nu l-am bănui de amintiri vagi, de la învăţământul militar pe care l-a frecventat în tinereţe. Dar ce se ascunde dedesubtul acestui veşmânt aparent incitant? Din păcate, ministrul Gabriel Oprea nu este deloc original, fiindcă asemenea idei semeţe vin de departe, din istorie, prin manipulări dramatice cochetând copios cu ele şi comuniştii. De la Nicolae Iorga, cu publicaţia sa „Neamul românesc”, s-au tot auzit asemenea clamări. Şi, atunci, „interesul naţional” este o doctrină politică sau doar o credinţă şi încă una exclusivă. Oricum, viaţa reală trece în planul secund, iar în prim-plan vine mirajul idealist. O soluţie precisă şi practică pentru durerile cotidiene ale oamenilor nu se desluşeşte în retorica lui Gabriel Oprea. Naţionalizarea slujbelor de stat, pe aliniament politic, este un lucru secundar pe lângă naţionalizarea banului public, atât de vehiculat în operaţiunea, suspect de agresivă, de racolare a unor primari, cum spunea, recent, ziaristul Dan Tăpălagă, care nu poate fi considerat a fi un simpatizant al USL. Gabriel Oprea, Cristian Diaconescu, Marian Sârbu şi alţi parlamentari aleşi sub faldurile social-democrate sau liberale, au optat pentru un compromis parlamentar. Să le fie de bine. În Europa civilizată astfel de derapaje stârnesc consternare. Dar cât se întinde compromisul? Devenind şeful unei mulţimi pestriţe, frustrate, de oportunişti, Gabriel Oprea doreşte să fie luat în seamă ca lider politic. Asta după ce, într-o împrejurare, şeful statului, Traian Băsescu, a spus că „l-a reevaluat”. Având o valoare de inventar recalculabilă n-ar fi exclus să i se descopere, în curând, o altă valoare. Se întâmplă la politicienii deloc seducători, lipsiţi de expresivitate retorică, abilitate şi eficienţă, care cred că interesele personale şi deşertăciunea unora pot fi luate drept interese majore ale neamului. Egoismul şi vanitatea nu sunt, oare, cele mai adânci sentimente, din care pornesc, în genere, faptele omeneşti? Mult prea anostele clişee ale lui Gabriel Oprea, de sâmbătă, la Craiova, puteau fi, cel puţin, reciclate, pornindu-se de la premisa că se adresează unora bănuiţi de a fi necontaminaţi de frazeologie, suficienţă şi aplomb carnavelesc. Prin toate demersurile lor, Gabriel Oprea, Cristian Diaconescu şi Marian Sârbu ne induc convingerea că o construcţie politică „trainică” poate începe şi de la… acoperiş, şi nicidecum de la fundaţie.