Vizita la Berlin a unui nou preşedinte francez, abia instalat la Palatul Elysee, practic în prima zi de mandat a acestuia, a devenit un ritual. Felicitat încă din seara zilei de 7 mai a.c., de cancelarul german, Emmanuel Macron s-a deplasat, ieri după-amiază, în premieră, ca preşedinte al Franţei, la Berlin, pentru o discuţie tete-a-tete, o conferinţă de presă comună, şi un dineu oficial. Identic au procedat, în timp, şi Francois Hollande, în 2012, şi Nicolas Sarkozy, în 2007, ceea ce înseamnă că rendez-vous-ul instituit a devenit un ritual republican. De fapt, ziua de ieri urma să debuteze cu nominalizarea noului prim-ministru, din tabăra politică republicană, răzbătând numele lui Edouard Philippe, deputat şi primar de Havre, în vârstă de 46 de ani, „juppe-ist”, o vreme militant PS, diplomat ENA şi în ştiinţe politice. Anunţul oficial a fost amânat până la ora 15:30 (la Bucureşti). La Matignon, echipa premierului socialist Bernard Cazeneuve, cu „bagajele făcute”, a fost toată ziua în asşteptare pentru predarea de rutină către noi locatari. La ora 17 (la Bucureşti) Edouard Philippe, 46 de ani, a preluat ştafeta la Matignon. Fost, între altele, cronicar pentru “Liberation”, la 18 ianuarie a.c. scria: “Cine este Macron? Pentru câţiva, impresionaţi de puterea sa de seducţie şi retorica reformistă, el pare fiul natural al lui Kennedy şi francezului Mendes. Primul avea carismă al doilea principii. Pentru alţii el va fi Brutus, fiul adoptiv al lui Cezar”. Interesantă, de-a dreptul, este evoluţia relaţiilor franco-germane, consolidate considerabil, pe mandatele de cancelar ale Angelei Merkel, care însumează… 12 ani, ţintit fiind acum un al patrulea mandat. Atlantistă, iniţial, susţinătoare a intervenţiei americane în Irak, prea puţin pro-europeană, la început, va converti, treptat-treptat, convingerile sale liberale în deplina colaborare franco germană, aşa cum recomandase Jacques Chirac, în noiembrie 2005 cancelarului german. Până se va ajunge la ora „Merkozy”, va trece timp, surmontate fiind destule asperităţi. La un moment dat, descumpănită de-a dreptul de comportarea lui Nicolas Sarkozy, acesta enervat contra ministrului german de finanţe, Peer Steinbruck, care criticase măsurile guvernului francez, Angela Merkel a oferit omologului său francez filme cu Louis de Funes. În timpul crizei economice, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy s-au aflat în prima linie pentru limitarea perturbărilor din zona euro, au impus noi reguli europene prin Pactul european de stabilitate. Şi cu Francois Hollande, candidat socialist, care făgăduise o reorientare a Europei contra politicilor de austeritate, Angela Merkel va întâmpina unele dificultăţi majore. Mai întâi că, încă din timpul campaniei, refuzase să îl primească la Berlin, susţinerea sa îndreptându-se oficial către… Nicolas Sarkozy. La 15 mai 2012 ea îşi va întâlni pentru prima dată noul interlocutor. Începutul nu a fost promiţător, fiindcă avionul cu care s-a deplasat Francois Hollande, la Berlin, a fost lovit de un fulger şi a trebuit să se întoarcă la Paris. Reechilibrarea relaţiilor franco-germane, care apare în Europa ca directoare, va legitima autoritatea Angelei Merkel. Chiar dacă Italia şi Spania vor încerca iniţial să obţină concesii. În cele din urmă, Francois Hollande renunţă, la ceea ce intenţiona, ratifică Pactul de stabilitate, acceptă limita de 3% deficit. Relaţia personală între Merkel şi Hollande se va destinde dintr-o dată şi impresia de bună colaborare va deveni dominantă. Mai ales că evenimente nu uşor de gestionat, precum atentatele de la Paris din ianuarie 2015, criza ucrainiană, care a impus negocieri dure cu Vladimir Putin, la Minsk, şi nu numai, şi finalmente două acorduri încheiate, apoi riscul ieşirii Greciei din zona euro, criza refugiaţilor, au cerut eforturi mari, deşi la sfârşitul mandatului lui Hollande, între Franţa şi Germania dezechilibrele rămân evidente. Angela Merkel este la ora de faţă ceea ce se ştie, principalul lider european, a salutat, cum spuneam, alegerea lui Emmanuel Macron, în care are totală încredere, doreşte redinamizarea proiectului european, probând mai întâi deschidere, apoi abordarea chestiunilor dificile.
