Aşa se intitula o tabletă a lui Tudor Arghezi, regăsită în opera publicistică (vol. X – 1951-1967) editată de Academia Română (2011), deşi creaţia propriu-zisă nici nu dezamăgeşte, dar nici nu constituie vreo revelaţie. Singurul ei merit, din ceea ce a rezistat în preţioasele „zone libere de comunism”, este că aparţine unui Tudor Arghezi părăsit de forţa polemică de altădată, nu şi de seninătate, care dăinuie în istoria literaturii române, şi şi-a plimbat paşii prin centrul urbei noastre. Şi scriitorul, care nu şi-a inventat un altfel de a scrie, dar a exhibat doar acele particularităţi ale scrisului care conveneau noului regim, renunţând la ceea ce putea să irite, vorbea cu autoritatea deţinută despre „ce e un scriitor şi ce e un jurnalist”. Şi o făcea cu virtuozitate. Chiar argumentată. Spunea aşa: „Ziaristul, cititorule scump, ţine de gazetă, pe când scriitorul de volum. Un tom, două tomuri, trei (…). Să-mi fie permis un sfat. Aş îndruma pe începătorii condeiului să facă gazetărie, munca ziarului te învaţă mai mult decât biblioteca. E o strădanie în mijlocul activităţii de forfotă şi de aprigă tensiune. Departe de a ofili, cum s-a spus, frăgezimile sufleteşti, ea zilnic le împrospătează”. Cum însuşi Tudor Arghezi anexa un PS prin care sugera că nu era convins că „s-a înţeles ceva”, ştiind însă că şi scriitorul şi jurnalistul lucrează cu aceeaşi pană, punem spune şi noi că autorul tabletei, cu mulţi ani în gazetărie, se regăsea mai degrabă în câmpul acestei profesii decât al literaturii propriu-zise şi parti-pris-ul său era mărturisit. Suntem departe de acele vremuri. Deloc mai bune, dar oricum cu mai multe gazete, mult mai diversificate, dacă ne referim la perioada interbelică, deplin partinice, prin raportare la… ceea ce a urmat. Pe vremuri, paşaportul suprem era, însă, parola „presa”. Care speria şi încă mai sperie. Deşi media prezentului este dominată net de televiziunile de ştiri – nicidecum de print – şi de mediul virtual. Resimţită este şi absenţa marilor condeie. Când doar Cornel Nistorescu, de la „Cotidianul” şi C.T.P.-ul, în ediţia online de la „Republica.ro” – să precizăm, ambii scriitori – reuşesc câte un comentariu articulat, e drept, în abordări realmente opuse, la dezbaterea teribilă, pe tema democraţiei şi justiţiei din România, la Bruxelles, în Parlamentul European, în organizarea Comisiei de libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (Libe), nu stăm deloc grozav. Faptul că şi unul şi celălalt, ca numitor comun, „i-o trag” lui Gabriel Liiceanu, filosof şi scriitor, de vede stele verzi, are importanţa sa, deşi patronul de la Humanitas este considerat de Deutsche Welle „reprezentantul onest şi demn” al statului de drept. Dar în general presa noastră scrisă traversează un moment greu, de anemie evidentă, care nu ajută deloc ceea ce numim „democraţie”. Putem să nu fim de acord, şi aşa se şi întâmplă, cu punctele de vedere enunţate de unul sau de altul, intercalate printre ştiri, pentru a fi mai difuze, dar nu putem saluta momentul greu, general valabil, al presei române. Ceea ce nu înseamnă că scriitori o duc mai bine.
