Am scris în mai multe rânduri despre limitele democraţiei. Despre acele limite de care s-a vorbit, s-a scris, s-a dezbătut de-a lungul veacurilor şi, aş spune, al mileniilor, dacă nu uităm nici avertismentele anticilor gânditori, din imperiile asiatice, din Atena lui Platon şi al lui Aristotel, trecând prin Roma augustienilor şi încheind cu recenta situaţie de criză înregistrată chiar în sânul SUA, considerat cvasi-unanim drept un fel de far al democraţiei şi al statului de drept.
Dincolo de noianul de explicaţii, raţionale sau nu, coerente sau nu, explicaţia cea mai la îndemână ţine, cred, de firea omenească. Şi, mai mult decât atât, de imaginea pe care suntem dispuşi să ne-o facem despre noi înşine, fiecare în parte, pe care să reuşim – în fond, curată utopie! – s-o inducem la nivel comunitar şi social şi, de-acolo, la nivelul mai înalt al entităţii statale care, de o manieră de care se uită prea uşor, nu-i altceva decât entitatea sistemică a individualităţilor noastre, ale tuturor.
Aş adăuga, în aceeaşi perspectivă, că, măcar începând cu modelul creştin, perfecţiunea nu e dată ca realitate în sine: ea e doar ideal, o năzuinţă, câteodată rămasă la stadiu himeric. Un alt adevăr imbatabil pe care nu doar că îl ignorăm e că ne asumăm perfecţiunea, în nume propriu ori la nivele comunitare (fie acestea organizaţii ori instituţii organice), ca fiindu-ne proprie. Nici filosofia alterităţii, resuscitată cu mai mult aplomb în ultimul veac, şi ea cu origini în modelul christic, nu pare a ne mai preocupa spre acea relativizare de care am avea mare nevoie. Homo hominis lupus, vechiul adagiu roman, e de o actualitate perenă. Ea îşi are un corelativ încă şi mai instructiv la noi în cunoscuta butadă cu…capra vecinului. Şi ea modificată, după informaţii mai recente, în sensul în care victima n-ar mai fi bietul animal, ci vecinul însuşi.
Toate întâmplările petrecute în aceste ultime zile în spaţiul public şi politic de la noi sunt probe ale acestor adevăruri verificate, de atâtea ori, în tragica Istorie a omenirii. Şi a Omului. Cum am mai spus-o, nu mai urmăresc demult programele televiziunilor, citesc, selectiv şi strict informativ, presa pe net, pe cea străină îndeosebi, atât cât să-mi reconfirm că lucrurile, departe de a se schimba în ceva mai bine, se rostogolesc pe toboganul unor parti-pris-uri atroce, a unor subiectivisme greu de digerat şi, în acelaşi timp, cu o vocaţie a manipulării pe care nimeni şi nimic nu mai încearcă nici s-o mai disimuleze.
Şi totul în două ori mai multe tabere (blocuri?), în care fiecare dintre ele se autoprezintă cea a dreptăţii, a bunului-simţ şi a lucidităţii, cealaltă fiind, în aceeaşi logică proastă, tot ce poate fi mai rău şi mai ofensator. De aici, sentimentul falimentar în curs de fortificare de la un an la altul, de la o zi la alta, că nimic nu se poate schimba, că vieţile noastre – şi mai ales – viaţa noastră comunitară, de naţiune şi popor capabile să-şi ia soarta în propriile mâini şi să pornească, în sfârşit, pe o cale în care dezbinarea, cu adjuvantul ei cel mai otrăvit – ura – să se mai potolească dacă de încetat pare cu totul imposibil.
E o certitudine de-acum avertismentul mai vechi privind declasarea şi degradarea clasei politice. Şi, din păcate, se pare că nu numai a celei autohtone, ci mai peste tot în lume. Faptul indică un lucru de care parcă nu mai suntem deloc interesaţi: servilismul necondiţionat, mercantilismul feroce, deseori la vedere (transfer hei-rupist al goanei după profit din sistemul unui neoliberalism nu mai puţin atroce şi într-o evidentă dispensă de logica unor reguli elementare), analfabetismul politic – incultura ca premisă aproape a promovării – şi, pe deasupra, ceea ce mulţi lideri, mai vechi ori mai noi, definesc unul din criteriile cele mai discutabile şi mai otrăvite, anume fidelitatea. Nici măcar faţă de vreo direcţie politică, ci eminamente faţă de şef: de la cel mai mic până la cel mai mare. La Boss, în nomenclatura mafiotă. De unde şi senzaţia de găşti dispuse într-o arhitectură bizară, în care, în ciuda strigătelor revoltaţilor de-acum cotidieni, nu mai au nicio relaţie cu vreo doctrină ori cu vreo ideologie.
Cât despre erori, ele spuzesc la tot pasul şi de la o zi la alta. Şi ele din toate şi de toate părţile. Protestanţi – al căror drept de a spune NU îl consider cu totul justificat – care, însă, urlă sloganuri fără nicio relaţie cu obiectivele declarate (în nicio ţară cât de cât normală nu „trimiţi” un guvern la… puşcărie, nu s-a întâmplat nici măcar la protestele anti-Trump!), de o parte, iar de cealaltă parte nişte guvernanţi de un infantilism prostesc, schimbându-şi, de la un ceas la altul, propria agendă de lucru, generând astfel, în mod gratuit, noi şi noi pretexte de suspiciuni şi de efecte protestatare.
Desigur, în ambele tabere pare a se urma spiritul de gaşcă. Ca într-un război de-acum declarat şi asumat în care unica logică – mai proastă decât oricare alta – se înscrie în binomul NOI vs EI. Noi, indiferent care, suntem cei buni şi neprihăniţi, EI sunt întruchiparea Răului absolut. Nicio idee purgatorială – cea a căinţei şi a propriei mântuiri în şi de noi înşine – nu se propagă dinspre vreo parte. Ideea, de exemplu, că justiţia e infailibilă şi că ea, de azi, nu şi-ar mai putea face treaba e la fel de năstruşnică la fel ca opusul ei, adică a altui adevăr fals, potrivit căruia hoţia şi furtul, corupţia şi crima ar fi dispărut din societate. Cum am mai spus-o, adevărul se află totdeauna la mijloc. Însă, într-un război, pe care în mod cât se poate de neinspirat chiar şeful statului l-a declarat făţiş, acest mijloc desemnează chiar perimetrul central al luptelor, din păcate intestine şi, tot din păcate, perdante în oricare dintre variantele unui final.
