Nu sunt, prin formaţie mai ales, un fan al lui Stephen Hawkins, fizicianul şi teoreticianul de geniu, cum e recunoscut în toată lumea, iar în ce mă priveşte m-am lăsat oarecum captivat mai mult de ieşirile sale publice decât de contribuţiile, cu siguranţă meritorii, în domeniul pe care îl reprezintă şi-l întruchipează.
Ateu convins, a răspuns în această toamnă unei invitaţii a Papei, împreună cu alte personalităţi dintr-un spectru mai larg, şi şi-a afirmat admiraţia pentru diligenţele papale împotriva conflictelor armate, ale sărăciei şi ale atâtor nedreptăţi ce caracterizează lumea de azi. Nu ştiu dacă tocmai acest eveniment din biografia sa singulară l-a determinat la o atitudine publică pe care a inserat-o într-un articol apărut recent în populara publicaţie The Guardian cu titlul „Elitele să înveţe pioşenia sau populismul va ieşi triumfător”.
Aserţiunile sale din acest consistent articol mi se par însă de o actualitate pe cât de precisă, pe atât de importantă în decantarea problemei – vechi şi totuşi nouă – a rolului elitelor într-o societate pe pragul unui nou secol şi al unui mileniu.
Hawking porneşte de la a se recunoaşte el însuşi în rândul acelor elite care, recent, în America şi în Marea Britanie, fac obiectul unei respingeri, în urma alegerii lui Donald Trump la Casa Albă şi a votului britanic pentru ieşirea din UE. Aceste două evenimente îl determină să admită că, în ciuda oricăror elucubraţii din mintea unor analişti şi comentatori, „fără niciun dubiu, ne aflăm în faţa unui strigăt de mânie din partea persoanelor care s-au simţit abandonate de liderii lor”. Şi adaugă un fapt de care ar trebui să ţină seama şi mulţi dintre elitiştii de carton de la noi, afirmând că trebuie să fie de acord cu toţii că s-a ivit momentul în care cei uitaţi au vorbit, găsindu-şi vocea spre a exclude sfatul şi ghidul experţilor şi ale elitelor de orice latitudine.
S-a ivit astfel cel mai bun prilej de a ne întreba cu privire la modul în care elitele vor reacţiona în perspectivă. Iar perspectiva priveşte deopotrivă consecinţele lumii în era globalizării sub efectul unui progres tehnologic fără precedent în cadru căruia automatizarea fabricilor a decimat deja locurile de muncă în industria tradiţională iar accelerarea inteligenţei artificiale va lărgi şi mai mult acest clivaj şi la nivelul claselor medii lăsând în funcţiune doar munci de asistenţă personală, rolurile cele mai creative ori cele de supervizare.
Un proces care, corelat cu cracul financiar arătând, dacă mai era nevoie, că un număr extrem de redus de indivizi lucrători în sectorul financiar pot acumula averi nemăsurate prin aviditatea lor, în vreme ce ceilalţi devin garanţi şi-şi reduc costurile până la limita supravieţuirii. Aşadar, cei din urmă, cei mulţi, uitaţi şi abandonaţi, caută alt sistem, unul nou, iar Trump şi Brexit, dar şi atâţia populişti le incumbă impresia că sunt în stare să li-l dea. Internetul a făcut ca inegalitatea şi injustiţia social să apară în toată cruzimea lor.
Enumerând câteva dintre sfidările recente, Hawking consideră că am ajuns în „momentul cel mai periculos al evoluţiei omenirii”, fiindcă posedăm tehnologia pentru distrugerea planetei, dar n-am descoperit soluţia evitării acestei catastrofe. Printre condiţii, savantul consideră urgent ca liderii – şi mai ales elitele retrase aparent, dar în fapt pretinzând ultimul cuvânt în agorà – să-şi recunoască falimentul. Care trebuie să fie adevărata şi unica lecţie pe care elitele, de oriunde şi oricum se autoprezintă, pe care s-o înveţe, debarasându-se de orgolii la rândul lor falimentare în care autosuficienţa pare a fi unicul resort al intervenţiilor lor în ieşiri egal trompetiste ca şi ale populiştilor de toate culorile. O mai mare umilinţă, în sensul unei raportări mai lucide faţă de acele părţi ale populaţiei de pe Planetă care îndură nu doar agresiuni armate şi repercusiuni ale foametei, ci şi puseurile de orgolii ale unor elite al căror narcisism le eşapează de la mersul real al lucrurilor. Şi al Lumii.
În ce priveşte armatele de elitişti de la noi – fiindcă sunt aliniate pe toate fronturile – le-aş aminti nişte vorbe înţelepte ale unuia din marii gânditori şi politologi de ieri şi de azi, Norberto Bobbio, cel care nota că intelectualii, alias elitele, trebuie să semene dubii, iar nu să culeagă şi să declame certitudini. Căci de certitudini, reinvestite cu fantasmagorii mitomane, sunt pline intervenţiile pseudo-culturii improvizatorilor, a diletanţilor şi a propagandiştilor de grupuri de interese.
Un aviz, mai ales în contextul actualei crize politice în care ne aflăm în acest moment al cumpenei dintre ani, în atenţia „profeţilor” mincinoşi suiţi pe podiumurile mediatice de unde clamează unui popor prea bolnav ca să nu cadă încă o dată victimă unor inventate elixiruri nu doar utopice, ci uneori chiar otrăvite.
