N-am fost, din păcate, un bun gestionar al propriului meu destin: cel cultural, îndeosebi, fiindcă de restul se va fi ocupând cine ştie ce divinitate încă „secretă”, ori poate dizgraţioasa zeiţă Fortuna, lăsându-ne pradă mai mult nenorocului decât însărcinării sale olimpiane.
Pornit vertiginos spre vârsta a treia (insidioasă metaforă pentru bătrâneţe. cuvânt aruncat sub cenzura unei semantici jenante?!), iată-mă scotocind prin vechi hârtii – „erupţii” ignare ale cuiva pe care înţelepţii „semianalfabeţi” din cătunul meu natal îl desemnau prin expresia nelipsită de o ironie fermecătoare „scârţa scârţa pe hârtie” – şi descoperind prin vreascuri ale vremii pagini pe care le restitui cititorului „lenevit” azi rătăcit în spaţiul virtualului informatic. În aceste fragile mărturii poate că cineva mai sustras deriziunii „socializante” de pe reţele de profil se va putea convinge că, în fapt, nici in ille tempore, deşertul cultural n-a fost nici pe departe atât de drastic şi atât de precar încât să ne despărţim de el, cum propovăduiesc unii, în rafale de hohote. Negatoare, se înţelege.
Fapt e că, aşa cum fac trimiterea, publicarea textului de mai jos s-a datorat întâi de toate marelui meu maestru, Marin Sorescu, căruia i-l citisem într-o pauză de cafea prin care îl mai sustrăgeam cu greu din redacţia „Ramurilor”, mereu scuzându-se că „avem treabă”.
Că treaba pentru el era trudnicia la opera monumentală pe care o moştenim e deja argument pentru demersuri mai cuprinzătoare şi nu mai puţin trudnice (Nota aut.).
Sensul captiv
Să nu-mi spuneţi mie că Mihai-voievod nu a cunoscut spaima,
l-am văzut într-o seară buimăcit în faţa unui copac
ce suferea de somn şi în faţa unui ţăran apucat de friguri
tremurând amândoi dinaintea ideii necunoscute…
Să nu-mi spuneţi că el era construit numai din putere şi avânt
căci eu l-am privit blestemându-şi mâna cu care doborâse un cerb,
sus prin păduri transilvane, şi apoi l-am văzut uneori
cum se lăsa şchiopătând de pe cal pe un drum al uimirii:
era om, avusese poate o copilărie strangulată de visuri
şi vedenii în flăcări şi câteodată când se dosea după un copac
— exigenţe ale firii care nu iartă —
i se părea că viaţa nu merită osteneala războaielor,
i se părea că nimic nu rezistă în faţa ispitei
de a putea dormi in propriul tău pat pe pământul tău
dacă le ai şi dacă ţi se iau toate acestea
atunci nu ai decât să-ţi învingi şi frica şi buimăceala
şi blestemul şi şchiopătura şi să ţi le iei înapoi;
şi asta mi se pare mie că am zărit la Mihai Viteazul
ori de câte ori l-am întâlnit prin abecedare sau cărţi
dar mai ales printre voi sâmbătă seara la casele de bilete ale eternităţii…
Ramuri, nr. 6, iunie, 1980
