Lumea de azi: de la Omul de stat la politicianul carierist

0
331

Mondo texteDincolo de alte multiple consecinţe, încă într-o dezbatere evaluatoare bezmetică, sindromul Brexit a sfârşit prin a lăsa în umbră fapte, întâmplări, a căror însemnătate depăşeşte, ori ar trebui, nivelul unor apatice controverse cu privire la starea conflictuală – un veritabil război, „fragmentar”, cum îl denumea Papa Francisc, ori, sustras aserţiunilor limbajului diplomatic, sub umbrela „politicii corecte”, unul de-a dreptul „fierbinte” asociat resuscitării războiului rece de care m-am ocupat într-o intervenţie recentă.

Printre aceste evenimente umbrite de dezbaterile în jurul „ieşirii” britanicilor din UE, la Londra a fost dat publicităţii un raport, de câteva mii de pagini, purtând denominativul „John Chilcot”, lordul parlamentar care a prezidat, din 2009 până acum, o comisie de investigaţie asupra contextului în care s-a decis declanşarea, mai întâi, a atacului unei coaliţii sub egida NATO a Afganistanului şi, apoi, a Irakului lui Saddam Hussein.

Documentul conţine 2,6 milioane de cuvinte, de trei ori mai multe decât Biblia, şi cuprinde detalii despre mai bine de 130 de comunicate. Cât de succint e posibil, raportul e de departe incriminant la adresa guvernelor SUA şi Marii Britanii şi, mai mult, decizia atacului apare mai curând ca o urmare a unor convorbiri „amicale” între premierul Tony Blair şi George Bush Jr. Raportul consemnează, în plus, că nu s-a identificat nicio bază legală pentru decizia luată de către autorităţile din cele două guverne, de la Londra şi de la Washington.

De aici încolo, se deschide drumul unor analize, investigaţii care vor intra, cu siguranţă, îndeosebi după ce alte imperative la ordinea zilei se vor mai estompa, în circuitul istoriografiei şi al diplomaţiei pentru ani ori decenii.

Dincolo însă de aserţiunile clar defavorabile deciziilor luate în 2001 şi care vor rămâne ca simptome, din nefericire, malefice sub care a debutat noul mileniu, scenariul ce a urmat după septembrie din acelaşi an face deja obiectul unor expertize la capătul cărora destinele politice ale lui Bush Jr. şi Blair vor avea de suferit. Mai ales, cel al fostului premier britanic, fiindcă mai bine de un deceniu, figura sa a fost însoţită, aproape fără sincope, de aura unei personalităţi carismatice şi peste media altor comilitoni de pe Mapamond.

Însă concluziile raportului – şi, îndeosebi, reacţiile deja declanşate în media internaţionale şi, mai alesa, în opinia publică din Occident – nu sunt eludate nici pierderile considerate uriaşe (în victime şi în costuri financiare), dar înainte de toate cea mai gravă dintre toate consecinţele e identificată în lipsa unei viziuni a perspectivei de natură politică şi care, potrivit multora, a sfârşit prin a schimba mersul istoriei în prezent şi în viitor.

În definitiv, atentatul Turnurilor Gemene a constituit o premisă, cu fundamente credibile ale unei posibile „logici a războiului”, însă s-a ignorat, atunci şi încă şi azi, două adevăruri incomode: inamicul Bin Laden era, orice şi oricum s-ar judeca, într-o măsură apreciabilă o „creaţie” a unor instanţe, organisme, mai curând „secrete”, din SUA, iar profilul său reactiv ar fi trebuit să fie cunoscut în detalii.

Apoi, însăşi noţiunea de terorism – atunci ca şi, în parte, acum – a fost lăsată într-o ambiguitate semantică greu de admis la nivelul unor servicii superdotate şi de un profesionalism până la un punct incontestabil. Nici tragica experienţă afgană a fostei armate sovietice n-a contat în evaluarea riscurilor. Cât despre Sadham, lucrurile s-au dovedit încă şi mai lipsite de viziune, fiindcă, de data aceasta, singurele consecinţe la îndemână şi tot mai greu de contestat le reprezintă radicalizarea grupărilor islamiste şi transformarea lor în entităţi (cum, se ştie, inclusiv cu pretenţii „statale”).

După mai bine de cincisprezece ani în teatrele de război – din Afganistan, Irak, apoi din Libia, cu contribuţia altui politician perdant al istoriei contemporane, Sarkozy, realitatea, în geografia sa fluidă şi sângeroasă, nu se întrevede nici măcar un rest de succes ce-a fost decretat şi promis la originea unei politici aventuroase atestând, dacă mai era nevoie, nu doar că nu învăţăm nimic din trecut, dar că scena politicii din ultimul timp a devenit permisivă, cu concursul unei democraţii deseori victimă a manipulării mediatice, unor carierişti lăsându-ne, cumva, doar nostalgia celor care, cândva, erau adevăraţi oameni de stat.