Devalorizarea până sub pragul minimei rezistenţe a sistemului nostru educaţional de toate gradele s-a repercutat cu un plus de tristă evidenţă îndeosebi în zona învăţământului superior. Faptul că există, fără-ndoială, o interdeterminare de tip cauză şi efect între cele două segmente, fără a le nega cu obstinaţie, nu constituie, în ciuda unor convingeri larg răspândite, principala cauză şi motivul esenţial pentru masiva degradare a Universităţii. În definitiv, au existat, de-a lungul vremii, şcoli generale şi licee distribuite într-o largă paletă axiologică, iar acest lucru n-a constitui un impediment pentru câştigarea şi conservarea unui râvnit şi meritat prestigiu al unor atenee româneşti.
Dincolo însă de contexte ce ţin de un întreg proces de degradare a societăţii în era globalizării, ce se resimte şi este denunţată nu doar la noi, ci mai peste tot, principala cauzalitate a acestei nefaste stări de lucru, şi aceasta „globalizată”, o constituie ceea ce reprezintă, în ultimele decenii, fenomenul de masificare a învăţământului superior. Mai grav ca prin alte părţi, la noi ciclul universitar a coborât până spre pragul ridicolului: fără a mai insista cu detalii atât de cunoscute încât au intrat deja în folclorul străzii, să reţinem totuşi realitatea, nu mai puţin… folclorică la rândul ei, că frecventarea unui ciclu superior şi-a adjudecat drept unic mobil şi finalitate obţinerea râvnitului „carton”.
Liberalizarea postdecembristă a permis, printre multe alte declicuri de la reglementări atestate de îndelungate tradiţii, şi deschiderea largă, prea largă, a ateneelor pentru tinerii nu toţi şi nu totdeauna animaţi de vreun ideal al învăţării. S-a adăugat, imediat, o reţea de instituţii pretins universitare, denaturând încă şi mai mult întregul segment al unei educaţii ce trebuia să se revendice de la un statut academic. Subfinanţarea, coroborată cu sărăcia şi, ca regretabil efect, o potenţare dezolantă a decalajului dintre bogaţi şi săraci au obligat centrele universitare, inclusiv pe cele de tradiţie şi de prestigiu, la o decizie hazardată, semănând cu un fel de vânare a viitorilor clienţi. În consecinţă, nici actul instructiv nu avea cum să se sustragă acestui tăvălug al degradării: chiar şi la palierele curriculare, impuse, cum se spune, de niscaiva instanţe „central”- europene, au trebuit să suporte varii şi, uneori aiuritoare, ajustări potrivit cu… calapoadele dascălilor, mulţi dintre ei fără reale şi principiale testări profesionale.
Ce-i de făcut? Dificil de identificat măsuri miraculoase în contextul unui sistem blocat în rigidităţi de tot felul, de la cele ale unei legislaţii încă netranşate definitiv şi, mai ales, mergând, mai adânc, la rezistenţa masivă şi agresivă a diriguitorilor şi a comilitonilor lor, dascălii înşişi. Unica salvare ar fi una radicală: revenirea, cu voinţa – mai ales politică – larg împărtăşită şi larg asumată, la Universitatea de elită. Atributul acesta n-ar mai trebui să sperie: întâi, fiindcă Universitatea ca instituţie şi instanţă academică, a fost aşa de la apariţia ei în târziul Ev Mediu; apoi, fiindcă, aşa cum decreta, cu un patos pe cât de convingător pe atât de legitim, marele cărturar italian Umberto Eco cu aproape patru ani în urmă, la Burgos, în Spania, cu prilejul încununării sale cu titlul de Doctor Honoris Causa, Universitatea, în esenţa ei ultimă, este chemată să dea societăţii elitele de care aceasta are imperioasă nevoie.
Cât despre „cartoane”, ele n-au, nici mai mult, nici mai puţin, decât valoarea unor biete banale … vouchere. Adică, nişte simple anexe, ataşate unor dosare de „cadre”, cvasi-egale, ca impedanţă profesională, cu cele de „activitate politică” ce se cereau în vechiul sistem.
