Ce făceai anul trecut pe la începutul verii? Te pregăteai de vacanţă sau erai atât de prins cu treburi că nu-ţi stătea gândul acolo. În sfârşit, erai preocupat de tot felul de lucruri mărunte, îţi făceai socotelile şi îţi conturai planurile de viitor. Dacă o întrebăm şi pe Lorena Stamate, nu ne alegem cu nici un răspuns. Memoria i s-a întunecat de la o vreme şi nu-şi aminteşte prea multe. De la căpătâi, mama sa, Teodora, ştie exact ce se întâmpla anul trecut pe 8 iunie, căci fix în ziua aceea viaţa i s-a schimbat. Era la un grătar cu prietenii, când fetiţa sa, pe atunci un copil vesel şi plin de energie, i-a spus că îşi simte mâna dreaptă amorţită. Furnicăturile s-au prelungit cu convulsii care au înspăimântat-o pe mamă şi au culminat cu un diagnostic cutremurător: la numai 13 ani, Lorena avea o tumoră. „O boală ascunsă, care omoară un suflet nevinovat şi, până să-l omoare, îl chinuie”, cum îşi explică Teodora Stamate. Tot ce a urmat e o poveste nu cu prinţese în palate de cleştar, ci cu medici şi spitale, dureri de cap insuportabile şi tratamente chinuitoare.
În mai puţin de două săptămâni de la apariţia primelor simptome, Lorena era la Bucureşti, intrând pentru prima dată în sala de operaţie. I-a fost extirpată tumora. Diagnosticul medicilor la externare cuprindea nu mai puţin de şapte puncte, la citirea cărora cu greu îţi păstrezi cumpătul. „Tumoare cerebrală frontală stânga operată, crize epileptice parţiale hemicorp drept cu generalizare secundară, sindrom de hipertensiune intracraniană, obezitate grad I, edem papilar, insuficienţă respiratorie acută tranzitorie, anemie acută post-operatorie compensată”. Lorena s-a trezit din acest coşmar pentru a intra în altul, căci la scurt timp starea ei de sănătate s-a înrăutăţit, iar mama a făcut tot posibilul să ajungă cu ea în Turcia pentru mai multe investigaţii. Medicii de aici nu i-au dat de trăit mai mult de un an. „Tumora revenise şi se dezvolta cu viteză şi mai mare. În trei săptămâni a trebuit să strângem bani pentru o nouă operaţie”, rememorează Teodora Stamate. Între 28 iulie şi 23 decembrie, casa fetiţei a fost Policlinica Universitară „A. Gemelli”, din Roma, Italia. Două intervenţii chirurgicale, cura de citostatice şi şedinţele de radioterapie care au urmat i-au redat speranţa că se va vindeca.
Sărbătorile de iarnă, acasă
Pe 23 august, Lorena s-a întors acasă şi a petrecut sărbătorile în mijlocul celor dragi. Pe 1 martie 2011controlul programat la clinica din Italia a parafat biletul de însănătoşire al Lorenei, examenele radiologice nu au mai identificat nici o urmă de formaţiune malignă care să preseze creierul pacientei. Şi, totuşi, imprevizibilul s-a produs. Pe 9 martie, au apărut semne de oboseală, lipsa poftei de mâncare şi dureri de cap. „Despre toate aceste simptome le-am spus medicilor din Italia, care ne-au chemat înapoi. Până să facem rost de bani, Lorena începuse să vorbească cu dificultate, avea stări de somnolenţă, nervozitate accentuată, îi curgea salivă din gură”, povesteşte mama. Au ajuns la Roma în luna mai, iar pe 30 a intrat pentru ultima dată în sala de operaţie. Medicii i-au extirpat o parte din tumoră pentru a-i prelungi cât de cât viaţa, menţinând proprietatea parţială a simţurilor. Altfel, ar fi extirpat toată tumora lăsând pacienta paralizată pe viaţă. Cu alte cuvinte, Lorena a aflat că nu mai are nici o şansă. Nici o şansă de a se face bine, nici o şansă de a ajunge să-şi cumpere maşina pe care şi-o doreşte ori să poarte brăţările şi inelele primite de la bunii săi prieteni.
„Mami, nu mai pot! Mă înţelegi? Nu mai pot!”
Acum e internată la Craiova şi pentru ea fiecare zi e la fel: dureri de cap învinse de morfina care provoacă dureri de stomac, atacuri de panică şi strigăte de neputinţă, momente de luciditate cufundată în depresie. „Mami, nu mai pot! Mă înţelegi? Nu mai pot!”, acesta este strigătul care-i îngheaţă sângele în vene Teodorei. Nici ea numai poate. „Mi-e groază de ce o să se întâmple cu copilul meu. Sunt conştientă de ceea ce va urma, în acelaşi timp refuz să cred. O licărire de speranţă o păstrez în suflet”, mărturiseşte aceasta, ţinută în luptă de sprijinul prietenilor şi al străinilor totodată. Cu un tată care nu o merită, Lorena are o mamă şi o bunică mereu alături, un unchi şi o mătuşă zbătându-se pentru viaţa ei şi mulţi prieteni care o vizitează adesea, întotdeauna cu câte un chilipir în buzunar, furându-i câte un zâmbet.
Costurile medicamentelor nu au contat pentru Teodora atât timp cât Lorena a trecut peste încă o zi grea din viaţa ei. S-a împrumutat până peste cap. Nu i-a fost niciodată ruşine să ceară ajutorul pentru binele copilului său, iar acum o face din nou. Vrea să-i uşureze suferinţa, să-i amelioreze durerile în timpul care i-a mai rămas de trăit, să păstreze aprinsă „licărirea de speranţă”…
