Din 2007. odată cu intrarea noastră în UE, nu ni s-a slăbit doar o parte, din păcate consistentă în comparaţie cu alte state şi nu neapărat cele socotite „locomotive” ale noii entităţi, ci ne-am dispensat, aşa cum se poate constata, şi dreptul de a ne exprima propriile opinii în probleme care, în multe situaţii, vizau majore interese naţionale. Tonul l-a dat, indubitabil, Traian Băsescu, deşi, recunoaştem, partitura sa de „jucător” pe plan interne i-a oferit oportunitatea de a interpreta un rol de actor perspicace într-o comedie în care duplicitatea i-a căzut ca o mănuşă. Să ne amintim cum, aliniat „arbitrilor” partidelor – de şah – europeniste, de la Comisie, de la Consiliu ori din Parlamentul unionale, ajuns acasă, de preferinţă în Salonul special amenajat de la Aeroportul Otopeni, ne vindea nişte poveşti de parcă deciziile ce fuseseră, în fapt, dictate, nici n-ar fi fost posibile fără el.
Setat parcă de un simptom al muţeniei, succesorul său, Klaus Johannis nu şi-a etalat, de când s-a instalat la Cotroceni, nici măcar ca un simplu exerciţiu de diplomaţie elementară, o intervenţie în numeroasele întâlniri ce îl definesc ca pe un voiajor pasionat în care să se facă auzită vocea unui şef de stat căruia în cunoaşte interesele. Pentru cei care mai au dubii în această perspectivă le-aş indica exemple de şefi de state, europene, unele chiar din vecinătatea imediată. Premierul maghiar, chiar şi cu excesele care i-au adus critici din partea colegilor europeni, inclusiv a instanţelor de la Bruxelles, nu pierde nicio ocazie în a-şi expune, polemic şi cu o ostentaţie deseori amendabilă, opţiunile sale, chiar şi cele susceptibile de accente xenofobe şi, mai cu seamă, naţionaliste. Iar dacă el nu-i tocmai un exemplu de urmat, liderii polonezi, cehi şi slovaci, dar chiar şi cei actuali de la Roma nu se sfiesc să-şi spună cuvântul şi să-i atace pe cei autoimpuşi în postura de „diriginţi” în cadrul UE.
Ca să nu vorbesc de tânărul premier italian Matteo Renzi, de doi ani în confruntare directă, uneori tensionată, cu Angela Merkel, mă voi rezuma la ministrul său al economiei, el însuşi un economist de talia lui Draghi ori a lui Wolfgang Schaeuble, Pier Paolo Padoan, care reproşa, pe un ton ferm, staff-ului de la Bruxelles, impunerea acelui prag de 3 la sută ca limită obligatorie, calificându-l un atac direct împotriva Italiei.
Rămânând tot în Italia, o tragedie survenită cu câteva săptămâni în urmă, căreia i-a căzut victimă un tânăr cercetător ce întreprindea, într-un program al Universităţii londoneze Oxford, Giulio Regeni, un proiect legat de autonomia sindicală în Egipt, a dus la o tensionare fără precedent a relaţiilor, altfel considerate foarte bune, între Roma şi Cairo. Tânărul dispărut pentru câteva zile şi, ulterior, găsit mort, în condiţii suspecte, ţine prim-planul media italiene, dar şi al unei confruntări diplomatice între cele două state, în care poziţiile tranşante, ultimative, ale liderilor italieni nu lipsesc.
Să revenim la al nostru Preşedinte şi să observăm că ţintele vizitelor sale sunt cam aceleaşi, majoritar europene, repetate, rămase şi acestea într-un anonimat amendabil. Declaraţiile oficiale de la Palat, dincolo de limbajul lor de lemn, nu s-au distins niciodată printr-un semn al vreunei intervenţii prezidenţiale care să identifice o poziţie semnificativă şi în care cetăţeanul român să regăsească indiciul că se simte protejat şi, de ce nu, mândru de apartenenţa sa la un stat încă gestionar al suveranităţii sale. Mai de fiecare dată, ceea ce se degajă din comunicate este ideea, atât de searbădă, că, în fapt, Preşedintele a împărtăşit în totul poziţiile interlocutorilor săi. Când, spre exemplu, în cazurile unor compatrioţi căzuţi victime unor acţiuni penale suspecte de abuz, vom fi şi noi martorii unei poziţii demne de la cel mai înalt nivel în stat, în locul fadelor „note” ale Ministerului de Externe?
Cu astfel de „expertiză” prezidenţială, nu ne mai miră că suntem departe de a mai fi luaţi în seamă dincolo de condiţia de „şcolari” cuminţi şi ascultători.
