Marx şi criza: din „confesiunile unui marxist iregular

1
1119

Yanis Varoufakis, actualul ministru al finanţelor în guvernul de stânga al Greciei adus la Putere pe valul nemulţumirilor populare alimentate de criza devastatoare ce-a împins ţara aproape de insolvenţă, a reuşit ca în scurt timp să atingă o popularitate pe care probabil nu şi-a dorit-o. Primit cu mari speranţe de o majoritate gălăgioasă din propria ţară, cu rezerve şi neîncredere de către partenerii săi de la Bruxelles, nici nu visa, cu doar câteva luni în urmă că, urmare a celor câtorva compromisuri condiţionate de intenţia renegocierii rambursării imensei datorii faţă de intransigenta „Troikă”, va sfârşi prin a-şi atrage şi mânia propriilor concitadini.

Critic deschis al politicilor europene, îndeosebi pentru modul considerat catastrofal în care instituţiile comunitare au tratat criza din 2009, el scria, de curând, în marginea unei cărţi pe care o tipărise recent sub titlul provocator „Confesiunile unui marxist neortodox”, că „ Elitele europene se comportă azi ca o nenorocită companie de lideri incompetenţi ce nu înţeleg nimic nici din natura crizei pe care-o prezidează, nici din implicaţiile acesteia pentru propriul lor destin, spre a nu mai vorbi de destinul viitorului civilizaţiei europene”.

În termeni de politică economică, două sunt reproşurile esenţiale pe care el le atribuie liderilor UE, aceeaşi de ieri şi de azi:

– întâi, de a fi anulat din macroeconomia europeană toate posibilele instrumente capabile să atenueze şocurile şi –

– în al doilea rând, odată ce şocurile au atins proporţii deznădăjduite, se continue a nega realitatea, sperând iraţional în vreun miracol dinspre zei care să salveze populaţia numeroasă sacrificată pe altarul austerităţii şi a concurenţei prosteşti.

El îl evocă pe Brecht cu butada potrivit căreia „forţa brută e la modă şi atunci de ce să trimiţi mandatari plătiţi când funcţionari judiciari pot face acelaşi lucru”, mandatarii fiind, desigur, trimişii Băncii Centrale Europene şi ai Comisiei de la Bruxelles în delegaţii la Atena, Dublin, Lisabona, Madrid sau Roma, spre a face, adică, „treaba murdară” pe care, cu aceleaşi proaste rezultate, ar putea s-o facă şi reprezentanţii propriilor guverne. N-are importanţă dacă de stânga ori de dreapta. Inamic şi al socialiştilor, acuzaţi de el că, în loc să facă revoluţia pe care o promiseseră, au greşit totul, reuşind nu să schimbe lumea, ci doar să-şi amelioreze propriilor lor situaţii”, Varoufakis se autoprezintă drept un „marxist iregular”, convins fiind că „doar Marx ne mai poate salva”.

Critica sa se dovedeşte de o intransigenţă nemaiîntâlnită în rândul politicienilor de vârf din guvernele comunitare de până acum, de unde şi duritatea atacurilor la adresa sa, mai ales din partea unor intransigenţi „populari”, germani în speţă; şi, într-un fel, poate că o şi caută. El nu se sfiieşte să facă o paralelă între fosta URSS şi Uniunea Europeană, fiindcă, în ciuda marilor diferenţe dintre ele, ambele ar avea în comun o linie uniformă de partid ce coboară fără soluţii de continuitate în formă de comandă /(fostul Politbirou şi CE) spre bază. O probă în acest sens o constituie modul în care fiece ministru din guvernele fiecărui stat membru sau vreun comisar chiar de minim rang ajung să repete papagaliceşte aceleaşi frivolităţi.

S-a mers până acolo, susţine el, că n-a ajuns că s-a negat propagandistic şi pompieristic realitatea crudă a crizei, dar s-a dat directiva ca ea să fie ascunsă cetăţenilor europeni cu penibila motivare că o astfel de recunoaştere ar fi minat încrederea acestora în propriile lor instituţii.

Ce-ar  mai rămâne de făcut din perspectiva acestui „marxist” atipic, iregular, mai ales după ce, presupunând că ar fi trecut criza, ceea ce s-ar putea să fie doar jumătatea de adevăr convenabil, tocmai criticii Eurozonei trebuie să-şi asume obligaţia morală de a o salva?

Soluţia pe care o vede e una la fel de singulară ca şi poziţia sa anti-curent în UE. anume, un fel de pact cu diavolul, numai şi numai spre a trece puntea, chiar dacă nu acum, ci într-un viitor pe care oamenii de stânga precum el nu vor apuca să-l trăiască. Socialiştii nu doar că n-au mers contra curentului „internaţionalist” (de unde paralelismul dintre vechiul sistem sovietic şi cel european de azi, ambele dirijiste şi ambele prin măsuri de sus în jos, în dispreţul cetăţenilor în numele cărora pretind că acţionează), dar au greşit fiindcă, în loc să tragă foloase de pe urma unor pacte cu fanaticii arbitri ai neocapitalismului, s-au contaminat de la aceştia în cele mai rele năravuri.

1 COMENTARIU

  1. STIMATE D-LE POPOESCU EU CA ECONOMIST CRED CA ARE DREPTATE PARAELISMULDINTRE VECHIUL SISTEM SOVIETICSI CEL EUROPEAN DE ASTAZI ==ROMINIA IN CE-I 25 DEANI A DEVENIT O COLONIE A UE CU STIMA

Comments are closed.