La 70 de ani, după ce la 27 ianuarie 1945 armata sovietică a frontului I ucrainean penetra „fabrica morţii” de la Auschwitz – Birkenau din Polonia, unde se mai aflau circa 9.000 de supravieţuitori (printre care Primo Levi şi tatăl Annei Frank, Otto), şefi de stat, capete încoronate, supravieţuitori ai Holocaustului, s-au întâlnit ieri în site-ul menţionat, pe fondul augmentării puseurilor antisemite în Europa. A se vedea atacul mortal de la Hyper Cacher, din Paris, după care premierul israelian Benjamin Netanyahu a spus evreilor din Franţa că „Israelul este căminul lor, provocând replica omologului Manuel Valls: „Franţa fără evreii francezi nu este Franţa”. Auschwitz – Birkenau, sinonim „Şoah”-ului, cu precădere în Franţa şi Germania, este simbolul răului absolut, al uciderii industriale, a fost, până la căderea comunismului, o destinaţie a voiajului memorial şi cathartic, nu puţini istorici considerându-l în prezent un simbol ambiguu. 1,1 milioane de persoane au foste exterminate de nazişti, aici, din care 1 milion de evrei, restul europeni. Se cuvine o precizare: evreii au respins termenul de Holocaust pentru ca desemna un sacrificiu, nu acoperea semantic acest paroxism dement al răului, şi de aceea au preferat termenul de „Şoah” („catastrofă”). Problema unicităţii „Şoah”-ului nu şi-a găsit o rezolvare completă, universal acceptată, ne încredinţează Alain Besancon, în cartea sa „Nenorocirea secolului” (Ed. „Humanitas”, 1998). Şase au fost centrele de exterminare pe scară industrială a evreilor (Auschwitz – Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka), după acelaşi scenariu: transport, triere la coborârea din tren, tatuarea, camera de gazare sau groapa comună imediată pentru femei copii, indivizii inapţi de muncă. Heinrich Himmler a rostit în timpul războiului numeroase discursuri în faţa ofiţerilor superiori şi a şefilor de serviciu SS („Discours secrets”, Gallimard, Paris, 1978), explicând că, potrivit nazismului, binele constă în restaurarea unei ordini naturale, corupte de istorie. „Soluţia finală”, prin unele aspecte, nu era decât o problemă tehnică, la fel ca „despăducherea”, când există pericolul unei epidemii de tifos. „Propoziţia: Evreii trebuie exterminaţi – comportă puţine cuvinte, e uşor de rostit, domnilor. Dar necesită din partea celui care o pune în practică tot ceea ce e mai dur şi mai dificil pe lume”. Afirmaţia îi aparţine lui Himmler. Polul binelui era reprezentat de rasa blondă, polul răului de rasa evreiască. Lupta cosmică urma să ia sfârşit prin victoria uneia dintre ele. Banalizarea „Şoah”-ului este un motiv de suferinţă, mai ales că a fost evocat ca un principiu de legitimitate în faţa tuturor popoarelor. Odată distrus regimul nazist, nu a existat o amnistie. Criminalii au fost judecaţi şi condamnaţi. Întreaga Germanie a fost supusă unui imens examen de conştiinţă, invitată să renege ceea ce în istoria şi gândirea sa putuse pregăti. Luni, cancelarul german Angela Merkel, a declarat la ceremonia organizată, la Berlin, de Comitetul Internaţional Auschwitz – Birkenau: „Cele întâmplate ne interesează pe toţi, astăzi şi mâine. Şi nu doar în ziua comemorării”. La rândul său, preşedintele francez Francois Hollande a prezentat un discurs, ieri, la memorialul „Şoah” de la Paris, aducând un omagiu supravieţuitorilor din lagăre, în care s-au aflat 75.000 de evrei deportaţi sub regimul colaboraţionist de la Vichy. Apoi s-a deplasat la ceremonia de la Auschwitz, unde avea să se afle în compania preşedintelui german Joachim Gauck, a preşedintelui ucrainean Petro Poroşenko, a secretarului american al Trezoreriei Jack Lew,a familiilor regale olandeză şi belgiană. Rusia a fost reprezentată de şeful Administraţiei Prezidenţiale, Serghei Ivanov, şi nu de preşedintele Vladimir Putin, cum s-a întâmplat în 2005, pe motivul că acesta nu a fost invitat. Ceea ce sugerează că Europa este divizată până şi în memoria istoriei sale. Preşedintele american Barack Obama a avertizat astăzi asupra pericolului resuscitării antisemitismului, accentuând că nu trebuie uitată uciderea a 6 milioane de evrei şi a altor milioane de persoane de regimul nazist. O speranţă şi o temere coabitează în regim de simbioză: Orwell remarca faptul că mulţi au devenit nazişti dintr-o repulsie justificată faţă de bolşevism şi comunişti – dintr-o repulsie justificată faţă de nazism. A fost nevoie de ani în şir pentru ca omenirea să devină complet conştientă de atrocităţile nazismului, fiindcă ele depăşeau limitele posibilului şi imaginaţia nu era capabilă să le cuprindă. S-ar putea să se întâmple la fel şi cu comunismul bolşevic şi timpul, a cărui menire este să scoată la iveală adevărul, va permite acest lucru. Dacă nu a şi făcut-o.
