E straniu cum mari poeți din vecinătatea noastră cea mai prețioasă au cules șansa de a-l gratula cu omagii de o savoare și o rezonanță cu adevărat emoționante, așa cum a făcut-o marele poet Mario Luzi, în Italia, la împlinirea centenarului urcării, luciferice, la cer a lui Eminescu, într-o condensată, redusă la esență, pagină pe care o propunem mai jos în tălmăcirea noastră.
GEORGE POPESCU
Ceea ce lirismul bogat şi plin de senzual însă şi acela concentrat la limita inefabilului; şi departele şi astralul şi familiarul; fuga de omenesc şi nostalgia omenescului – şi totul în farmecul unei limbi ce stă a se naşte ca limbă poetică, manifestare primară şi deopotrivă foarte rafinată şi expertă: îngemănat cu tot ceea ce aviditatea intelectuală putea găsi spre a se sătura: ştiinţa, economia, spre a nu mai vorbi de filozofie cu iluziile şi amăgirile sale; îmi vorbesc, vai, prea indirect! de Eminescu şi fac să retrăiască în mine un binom pe care l-am folosit spre a cuprinde magia lui Dante şi care este exact acesta: Dante, ştiinţă şi inocenţă…
Din nevoie naturală şi din cauza situaţiei geopolitice trăite, Eminescu a făcut ceea ce în secolul următor şi chiar şi azi suntem ispitiţi să facem din convingere şi din calcul: o literatură fără frontiere între germanism şi moştenire latină, între orient şi occident.
Cu această răsuflare vie, mare, spontană şi conştientă Eminescu a dat prospeţime şi vigoare profundului „dor” romantic; şi a dat şi o dramatică claritate accentului pus pe înfrângerea sa, fără ca prin aceasta să-şi compromită sau să-şi diminueze energia creativă.
Iar dacă într-un fel cartea sa de căpătâi era opera lui Schopenhauer, acela care făcea zadarnică, atât de impetuos, marea iluzie filosofică a idealismului romantic, conştiinţa pe de-a-ntregul modernă care-i venea de acolo nu ştirbea vraja vitală pe care poezia sa, în variile sale tonalităţi, în registrele contrapunctice ale plinului şi ale absentului, o emană. E o minune, aceasta, de care nu încetăm să ne uimim la Leopardi. Şi o regăsim, fie şi cu puţin noroc din cauza nesiguranţei pe care-o are orice mediere, la Eminescu. Acestei minuni mai ales aş dori să-i aduc omagiu. (Mario Luzi)
