KHM Viena – Venus şi Flora sau nemurirea vieţii

1
145

Întinsă cu spatele la public, cu linia şoldurilor dezvăluite promiţător, într-o leneş-voluptuoasă poziţie, privindu-şi chipul în oglinda întinsă de Cupidon, Venus astfel pictată de Velasquez aştepta de ceva timp s-o vizitez la „Kunsthistoriche Museum” (Muzeul de Istoria Artei). Însă primul tablou care-ţi iese în cale este „Imaculata concepţiune”, şi încă în două ipostaze. Fecioara a fost pictată de Velasquez pe când era încă ucenic, la doar 17 ani – ceea ce arată curaj, deşi nu trebuie absolutizat. Pictura religioasă era dominantă în epocă şi aducea şi faimă, comenzi şi bani. Venus, în schimb, a fost executată când pictorul era mai matur, vizitase Italia – oricum, nu poţi pricepe o femeie la vârsta acneei.

Este o zi de sâmbătă, iar lumea face coadă la intrarea în sălile muzeului construit de Franz Iosef între 1872-1891. De cealaltă parte a Pieţei Maria Tereza, geamănul său, „Naturhistoriche Museum”, pare ceva mai puţin asaltat. Expoziţia dedicată mamuţilor atrage în special copii şi tineri, dar nu-i văd înghesuindu-se acolo sau poate sunt deja în sălile unde „Ice Age” dezvăluie ochiului aceste „bestii” care au dominat cândva pământul. Vi-l mai amintiţi pe „tipul cu ghinda”? Era şi el contemporan cu uriaşii aceia. „Kunsthistoriche Museum” (KHM, pe scurt) a fost comandat de împărat cu gândul de a proteja comorile de artă adunate în timp, o colecţie valoroasă de tablouri răspândite în diverse locaţii din imperiu, care a fost ameninţată în timpul războaielor napoleoniene şi care fusese depozitată de Maria Tereza, după mai multe strămutări, la Palatul Belvedere. Cum am mai spus recent, în cadrul acestui complex muzeal mai sunt şi alte clădiri cu destinaţie de patrimoniu, între care vestita Schatzkamer (Tezaurul Imperial), Muzeul Ambras din Insbruck, Muzeul trăsurilor imperiale, din incinta Palatului Schonbrunn, Theater Museum, Ephesos Museum şi Weltmuseum. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, austriecii au ascuns comorile lor de artă în minele de sare de la Altausee – şi bine au făcut, acum le au întregi şi nu sunt nevoiţi să le caute în lumea largă.

Clădirea din Piaţa Maria Tereza este fastuoasă, cu scări uriaşe de marmură care duc spre numeroasele încăperi şi deasupra cărora se ridică o cupolă înaltă de 60 de metri. Cum ajungi în capul scărilor, te întâmpină statuia uriaşă a lui Cannova, „Tezeu omorând un centaur”, o splendidă concepţie a forţei eroice în plină acţiune împotriva unei făpturi supraumane. Dar centaurii nu au fost totdeauna reprezentaţi astfel – aici am văzut şi un tablou în care tânărul Ahile este învăţat să tragă cu arcul de centaurul Chiron. Nu am intrat în sălile care adăpostesc colecţiile egiptene, am lăsat pentru altădată această vizită, şi m-am concentrat asupra expoziţiei Velásquez, cu tablouri aduse la de la Prado, Fundaţia Focus-Abengoa (Sevilla), National Gallery (Londra), Muzeul de Artă Barcelona, Musée des Beaux Arts (Orléans), Muzeul de Stat din Berlin, Muzeul de Artă din Boston, Muzeul Meadows (Dallas), Colecţia Pallavicini (Roma), Galeriile Ufizzi (Florenţa), Muzeul de Stat din Dresda sau colecţii private din câteva ţări ale lumii. Expoziţia este impresionantă şi este organizată de instituţia gazdă în colaborare cu Réunion de Musée Nationaux şi Muzeul Luvru. Însă trebuie remarcat faptul că dintre cele 46 de tablouri expuse, numeroase aparţin Kunsthistoriche Museum – ceea ce nu-i de colea.

Diego Rodriguez de Silva y Velásquez a avut geniu, dar a fost şi norocos: la unsprezece ani a putut intra ucenic la Francesco Pacheco, un renumit meşter ale epocii, care l-a primit bine: i-a pus la dispoziţie nu doar cunoaşterea tainelor picturii sau pe fiica-sa, ci şi bunele sale relaţii cu curtea regală. Aşa se face că, graţie talentului său, dar şi lui tata-socru, Velásquez a ajuns în cercul intim al familie regale şi a pictat tot ce se putea picta. Comenzile regale i-au adus faimă, a devenit încă de tânăr „pinto de camera” (pictor de curte). A făcut portretele membrilor familiei regale, dar şi pe cel al marelui poet spaniol Luis de Góngora y Argote, capelan la curte, cel recunoscut ca marele poet al epocii sale, dar nepublicat în timpul vieţii – operele sale nu erau admise de Inchiziţie. Don Luis ne priveşte sobru din tabloul făcut de Velásquez, cu ochi pătrunzători sub fruntea înaltă, iar poezia sa, tradusă admirabil la noi de Ştefan Aug. Doinaş sau de Darie Novăceanu, ne vorbeşte criptic-solemn şi astăzi.

Portretele copiilor din familia regală sunt impresionante, ca şi cele ale sfinţilor sau apostolilor. Tânărul rege Baltasar Carlos, suit pe un cal cabrat este emblema expoziţiei: mândru, priveşte departe, graţie calului ridicat, dar şi a ceva care înseamnă încredere în viitor. Şi nu are dreptate? Regii Spaniei sunt şi azi în fruntea naţiunii, printre puţinele monarhii ale lumii. Mai încolo, pe peretele rezervat sfinţilor, simţi forţa inspiraţiei şi mâna puternică a unui pictor care înţelege prin ce trece Sf. Petru atunci când îşi dă seama că l-a abandonat pe Iisus. E un chip îndurerat, încremenit în muţenia unui gând care nu-i dă pace. Nici eu nu am fost în stare să fiu alături de el, m-am lepădat de trei ori, pare să spună cel care a devenit piatra de temelie a Bisericii. Saul, viitorul sfânt Pavel, este înfăţişat doborât de pe cal de puterea dumnezeiască. Forţa sa de şef militar este nimicită: căzut la picioarele calului său alb, el este un ins oarecare. Abia viitorul îi va spune cine este cu adevărat: cel care va propovădui creştinismul urbi et orbi, el, primul securist creştinat din istorie, cum îl definea ironic Cioran.

Velásquez are forţă, nu întâmplător Manet îl numea „maestrul maeștrilor”, dar zeci de camere cu pictori puternici îl înconjoară şi vezi cum istoria artei stă în faţa ochilor tăi uimiţi, în sute şi sute de capodopere: picturi pe care le vedeai prin albume sau de care doar auzisei chiar există aici, ieşite de sub penelul unor Tizian, Tintoretto, Giorgione, Fra Bartolomeo, Parmigianino, Coreggio, Veronese, Carravagio, Mantegna, Rafael,Canaletto, Carpacio, Salvator Rosa, Rubens, Van Dyck, Durer, Hieronymus Bosch, Vermeer, Rembrandt, teer Borch, van Ruysdael, Bruegel (cu faimosul Turn Babel), Arcimboldo. Ultimul, stă într-un mic holişor cu cele „patru elemente”, apa, focul, aerul şi pământul, pictate pe când era la Praga, la curtea lui Maximilian al II-lea şi mai apoi a lui Rudolf al II-lea, şi care l-au făcut faimos. Capetele sale reprezintă o profuziune a obiectelor, fructe, flori, animale, alegorii ce impresionează prin măiestrie ca şi printr-o anume cruzime a detaliului. Arcimboldo a pictat treisprezece astfel de capete, după mulţi ani reunite şi arătate publicului care se va bucura în februarie de o expoziţie extinsă. Atunci, picturile lui Arcimboldo vor fi prezentate aici împreună cu colecţia împăratului Rudolf al II-lea, prima oară după patru sute de ani. „Flora”, pe care am văzut-o aici în două variante, este expusă pentru prima oară publicului, cele două lucrări aflându-se în colecţii particulare. KHM deţine şi două dintre cele patru anotimpuri marca Arcimboldo, „Vara”, respectiv „Iarna”. Se merită să vii în toate anotimpurile „arcimboldiene” la KHM.

Totuşi, „Venus la oglindă”, singurul nud feminin al lui Velásquez, confiscat de autorităţi şi ţinut departe de public ani în şir, este tabloul care se imprimă cel mai mult pe retină, mult timp după ce ai văzut minunile de aici. Zeiţa dragostei te invită la otium şi îţi refuză graba: întoarsă cu spatele la lume, pierdută în oglinda care o reflectă, parcă auzi cum îţi şopteşte că restul imaginilor sunt simulacre ale vieţii – dragostea şi frumuseţea sunt tot ceea ce contează. Rămâne, parcă, în auz, un sonet al lui Gongora dedicat iubirii, cea care mişcă sori şi stele, dar creează şi spaţii, clipe de memento pentru cei care vor să afle cum trăiau şi simţeau oamenii din alte vremuri: „O, element lichid, mărire ţie,/ dulce pârâu de-argint cu unda-nceată,/ a cărui apă-n ierburi se dilată,/ cu pas furiş şi zvon de bucurie!/ căci ei, care cu foc și frig mă-mbie,/ (când se privește-n tine) e furată/ de obraz roșeața, neaua toată/ de-Amor, și dusă-n unda străvezie,/ să fii ca ea; deci stăpânește calma/ ta curgere, cu frâu-n mii de fețe/ ce sprintenul cutreier ți-l îndrumă;/ căci nu e bine să preia de-a valma/ la sânul lui atâta frumusețe/ mărețul rege cu Trident de spumă”.

NICOLAE COANDE

(corespondență din Viena)

1 COMENTARIU

Comments are closed.