Celor care văd Italia prin impozantele şi celebrele sale oraşe-cetăţi (de la antica Romă la Florenţa artistică, republicană ca şi Veneţia şi Genova prin veacuri însângerate de apetit imperial, le voi spune că prefer micile aşezări cu origini medievale în ale cărei structuri actuale semnele unor vremuri apuse te provoacă la fiece pas. Majoritatea lor covârșitoare sunt situate pe culmi colinare, le poţi distinge, cu o încântătoare surpriză, mai ales noaptea, asociindu-le, în imaginaţia infantilă reînviată ad hoc, unor mirifice aşezări din nemuritoare poveşti.
M-am întrebat, discutând în dese rânduri cu oameni ai locurilor, asupra raţiunii ce-a stat la baza unei astfel de opţiuni. Şi mă raportam la aşezările noastre, ale românilor, care de obicei sunt distribuite pe văi, între dealuri, de parcă un alt Dumnezeu, atent la particularităţi istorice şi nu numai, a avut grijă să le pună la adăpost.
Cu timpul, chiar această ipoteză mi s-a impus. Şi ea mi-a fost împărtăşită de cunoscuţi, prieteni ori comilitoni de circumstanţă, cărora le-am prezentat-o, fie şi fără vreo intenţie de cine ştie ce descoperire. În Italia, opinam eu, ameninţările de cucerire n-au fost niciodată atât de brutale şi, mai ales, cu efectul pierderii identităţii. Cu excepţia incursiunilor unor neamuri migratoare, din Nord îndeosebi, vizând epoca de amurg a Imperiului Roman, ocupaţiile străine ulterioare ( paniole, franceze şi austriece) n-au atentat la zestrea identitară a teritoriilor anexate, poate şi fiindcă era vorba de civilizaţii apropiate. Numai în Sudul insular, în Sicilia, invaziile din Orientul Mijlociu şi din Nordul african s-au infiltrat adânc şi, uneori, decisiv în structura şi în mentalul locului, încât şi azi dăinuie peste milenii atâtea urme, arhitecturale, cultural-lingvistice, etnologice. Şi nici nu e de mirare că, la Ragusa ori Messina, ca şi la Palermo, diversitatea aceasta e motiv de mândrie.
Am fost, cu ani în urmă, în regiunea Marche şi, urcând dinspre mare către „munţii albaştri” pe care i-a imortalizat Leopardi, priveam, siderat, ivindu-se pe coline singuratice, vechi cetăţi ispititoare cu istoriile lor – culturale şi religioase: Recanati e chiar pe un nod de deal de unde, în norocoase clipe de cer imaculat, poţi descoperi Adriatica şi poţi chiar, ajutat şi de un rest din imaginaţia ta culturală, un crâmpei din Appenini dincolo de care se întinde Umbria.
Aidoma, mica cetate abbruzzeză (dar e mai corect să fie numită, aşa cum cu orgoliu o fac băştinaşii, vestină) Penne, cândva capitală a anticilor vestini, intrând, ulterior, sub dominaţia austriacă a lui Carol al V-lea şi, apoi, a dinastiei burbonice napolitane, asumă, în popor, chiar atributul celor patru dealuri pe care se întinde în aceeaşi configuraţie milenară.
Străduţele în pantă, strâmte şi cu unghere neaşteptate ce te expun rătăcirii, în ciuda dimensiunii minore a localităţii, sunt completate de vestigii în care Medievalitatea pare conservată pentru vecie. Aici, în 1522, Carol al V-lea i-a dăruit ca dotă localitatea, fiicei sale Margherita, care provenea de la Florenţa, iar numele ei spuzeşte, ici-acolo, din edificii religioase şi vestigii arhitecturale.
E la fel de adevărat – şi o ştim din atâtea celebre ori mai puţin celebre pelicule cinematografice – că majoritatea acestor cetăţui conservă şi azi ziduri de apărare impunătoare, ca şi imense porţi de intrare, precum Porta San Francesco prin care, abia intrat, începi un suiş prin labirintul unor străduţe flancate de ziduri groase de piatră şi al căror caldarâm de pietre de râu îţi alimentează impresia că eşti, aici, contemporan cu Giotto ori cu Michelangelo.
Am fost acolo, săptămâni întregi şi în repetate rânduri, la importante întâlniri culturale internaţionale. Acolo am cunoscut scriitori de faima lui Claudio Magris, a lui Vincenzo Consolo, a ori a izraelianului David Grossman, ca şi a prietenului transatlantic, poetul şi academicianul Marco Lucchesi.
Şi, da: ei, occidentalii n-aveau a se teme de invazii barbare, cel puţin de un mileniu încoace, Fie şi pentru că, undeva în Estul pe care-l privesc şi acum cu condescendenţă, ba chiar cu milă, alte neamuri mai fără noroc, stăteau stavilă pericolelor, destinaţi unor aşezări încropite pe văile în a căror ocrotire credeau fără prea multă şansă.
