Corespondenţă din Viena / Hipioţii intră pe unde pot

0
511

În aşteptarea primei ninsori, Viena bea vin fiert (gluhwein) şi îşi construieşte atentă propriul program pentru 2020, când îşi doreşte să primească 18 milioane de vizitatori anual şi să încaseze un miliard de euro. Pentru aşa ceva, însă, trebuie să investeşti şi deja managerii desemnaţi să aplice strategia bazată pe tema „Global Smart Premium” consideră că Viena este şi poate fi o capitală turistică „inteligentă şi strălucitoare”. Cu 850 de parcuri publice, 42 de kilometri de rivieră dunăreană, Viena vrea să fie o grădină verde a Europei şi o capitală cosmopolită unde se face cultură fină şi se tranzacţionează bani importanţi, dar este, în mare măsură, accesibilă tineretului şi social echitabilă, după cum remarcă rapoartele specializate din ultimii ani. Acestea plasează metropola austriacă pe locul întâi în lume în ultimii cinci ani, iar de anul acesta pe locul doi la capitolul bunăstare a vieţii, după Melbourne. Indicatorul apei este strălucitor: 95 la sută din apa care se bea în oraş provine din Alpii Styriei şi din Austria de Jos – adică apă din izvoare montane. Muzeele, teatrele, străzile, oamenii ei freamătă, chiar şi atunci când la „Volkstheater” se joacă o capodoperă a lui Karl Kraus, cu un titlu mai puţin optimist, „Ultimele zile ale omenirii”, iar „mumok”, muzeul care adăposteşte avangarda vieneză şi europeană, celebrează anii în care „Hippies Use Side Door”. Ceea ce era cândva fenomen refractar la establishment este astăzi pagină de cultură asimilată.

Cum să nu te duci, chiar pe uşa din faţă (mai ales când eşti posesorul unui card de acees liber) la muzeul de artă contemporană „mumok” la vederea unui asemenea titlu al unei expoziţii care poartă semnătura Cosima von Bonin! În plin centru vienez, acolo unde tradiţia arhitectonică impune şi este mândria localnicilor, o atare expoziţie invită, mai ales pe cei de o anumită vârstă, dar şi pe tinerii care-şi caută modele printre… bunici, la retrăirea unor vremuri care nu se mai pot (re)întoarce decât în reverii, discuţii sau, iată, expoziţii.

„mumok” este un muzeu splendid, începând de la forma de monolit negru, aterizat parcă în centrul oraşului, şi până la interiorul cu săli mari, multietajate, unde arta respiră în voie iar vizitatorul nu are nici o şansă să se frece de pereţi. Dispus pe patru etaje, între care circulă lifturi rapide pentru cei care vin cu copiii, „mumok” merge şi în… jos: mai posedă două niveluri de subsol, acolo unde sunt avangardiştii care au făcut cândva gloria secolului XX. Uneori şi subsolul este o soluţie pentru supravieţuire, dar spiritul nu face caz de locaţie.

Cosima von Bonin este o artistă conceptuală, născută în 1962, în Kenya, dar care trăieşte şi lucrează la Köln, iar din anii ‘90 a fost receptată ca una dintre cele mai importante nume în arta sa. Lucrează cu instalaţii video, muzică electronică, sculptură, fotografii, film, pictură murală, diverse materiale refolosibile, textile pictate, mai mereu înconjurată de artişti tineri, în amintirea vremurilor când era ea însăşi o artistă necunoscută, astfel că etajul 1 al expoziţiei sale este rodul unui proces colaborativ, în care parte din cele expuse aparţin unor artişti pe care îi încurajează şi care se simt influenţaţi de arta sa. Deviza sa artistică ar fi: „ (eu) sunt mai mulţi”, cu referire la acest tip de colaborare, de reţea artistică în care se implică, chiar şi ca producător al unor expoziţii, un credo care defineşte în cele din urmă artistul de azi. Însă nu o cronică plastică sau de gen vreau să fac eu aici, ci doar să prezint pentru cititorul român interesat de cele mai noi căutări în arta contemporană anumite linii ale creaţiei unei artiste care a colaborat cu artişti ca Martin Kippeenberger, Cady Noland, André Cadere (artist de etnie română, născut în Polonia, mort în 1978, la 44 de ani), Iza Geknsken, Mike Kelly sau cu regizori precum Jacques Tati și George Romero.

Expoziția de la „mumok” este un memento și un bilanț al acestei artiste inclasabile, în care sunt prezente părți din expozițiile sale mai vechi, cum ar fi The Fatigue Empire, Two position at once, Barre de bois rond (în amintirea lui Cadere, părintele acestui tip de artă) sau Elvis, unde figura legendei rock-ului se estompează în tuşe care-l obscurizează, dar nu îl pierd definitiv. În „The Fatigue Empire”, unde termenul „fatigue” desemnează bucăţi de materiale, ceea ce se aruncă, resturi, crabii apar pretutindeni ca eroi obosiţi ai unei petreceri grandioase, tolăniţi sau epuizaţii în poziţii absolut umane, instalaţi în letargia care îi cuprinde pe cheflii de după o petrecere epuizantă, aluzie poate la consumerismul vieţii noastre de azi, apatia unei societăţii sibaritice. Sala uriaşă zumzăie de o muzică psihedelică, dar privirea îţi alunecă spre caroseriile ridicole, anume, ale unor maşini (Toyota şi Mercedes, of course), butaforii ale epocii mecaniciste, care nu se opreşte aici. În altă parte a sălii, uriaşă ca un hangar, o răţuşcă uriaşă, Missy Misedemeanour, e deja călare pe o rachetă, dar aluziile la un anumit stil de viaţă american, seducător şi absurd în acelaşi timp, cu referire inclusiv la filmul lui Stanley Kubrick, „Dr. Strangelove”, nu se opresc aici.

Ar fi multe de spus despre acestă expoziţie complexă, în care animalele joacă un rol la fel de complex, într-o expunere paradoxală a tehnologiei care le perverteşte natura profundă sau care simbolizează ceva ce omul a uitat. Căci oameni nu vedem în expoziţia Cosimei von Bonin, semn că umanitatea s-a transferat în obiectele cu care domină lumea, iar singurul animal cu care mai rezonăm în vasta diorama conceptuală a artistei este fostul supererou, Mighty Mouse, acum o imagine patetică a căderii şi a eşecului. Braţele  deschise arată că s-a predat, lupta s-a încheiat, epoca sa de glorie a apus. Născut în 1942, în studiourile „Terytoons”, el a fost predecesorul lui Superman, cel care oprea cândva rachetele din drumul lor ameninţător. Astăzi, nici copii nu mai cred în această forţă. Dar figura închipuită de artistă nu este una tipică artei sale, ci o reproducere à la carte a celei iscată de Paul Terry, semn, poate, că el rămâne ceea ce a fost, un cartoon, chiar şi după ce a trăit şi a murit ca icon al unei anumite sensibilităţi culturale. Cosima von Bonin e nostalgică şi prospectivă, ca noi toţi, dar mai ales curajoasă şi, ceea ce este important, expusă în muzee celebre: Tate Gallery, Londra, Museum of Contemporary Art, Los Angeles, Museum of Modern Art, NY, Stedelijk Museum, Amsterdam etc.

Viena caută şi găseşte artişti care să-şi impună viziunea lor pentru arta înnoitoare, iar artiştii stradali care dau reprezentaţii în plin centrul oraşului, prin muzică dixieland sau marionete comic-muzicale, îşi caută la rândul lor publicul. În vreme ce unii caută arta închisă în adevărate catedrale ale culturii, sau refac punţi cu epoci nu de mult apuse, semn al nostalgiei şi al unui anume crepuscul existenţial, alţii o aduc în strada unde timpul nu pare captiv. Cu toţii speră la o nemurire care să fie percepută încă din prezent. Viitorul, la Viena, e la ordinea zilei – 2020 e aproape.

NICOLAE COANDE