„Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este îngăduit!” rostise sentenţios un celebru personaj dostoievskian lansând una dintre sentinţele ce-aveau, ulterior, să fie evocate pentru a justifica fiece fărădelege, transformată nu o dată într-un fel de edict al „libertăţii” lax înţelese. Şi schimbând ceea ce este de schimbat, am deseori impresia că libertatea cucerită astăzi, în România şi nu numai, în absenţa unui minimum de responsabilitate, s-a altoit la fel de sentenţios pe aserţiunea prin care Raskolnikov îşi justifica crima cu aproape o jumătate de veac în urmă. Pot împărtăşi, în acest sens, şi dezolarea şi scârba unor Andrei (Pleşu şi cum se mai semnează) faţă de deriva mlăştinoasă în care a plonjat deja campania aceasta prezidenţială atât de atipică, ba le poţi chiar scuza partizanatul, la fel de agresiv, chiar şi mai periculos prin contiguitatea „felină” cu emulsiile suburbane ale confraţilor lor distribuiţi pe aceleaşi front. Flatările stilistice la care se dedau purtătorii de sapienţe curative – mobilizaţi într-un fel de campanie cu un fel de apetit de prevenţie… epidemiologică – nu salvează nici pe departe dezolarea şi scârba mustind sub prea fragile pretenţii calofilice. Dimpotrivă, sub tulumbele de agresiuni trecute prin filtrul unui ironism „jucăuş” se ascund nişte pledoarii la fel de zănatice cu cele pe care le desfid cu oroarea unei îngrijorări faţă de detracarea spaţiului public.
Dar să-l lăsăm pe Pleşu şi comilitonii săi – prea dedulciţi metaforelor cu damf sapienţial spre a-şi mai putea apăra o „neutralitate” pe care doar au pretins-o oferindu-şi eventualele expertize cu chirii cel puţin discutabile, spre a ne apropia de emulsiile patogene ale unora dintre frontiştii lor, autodemnaţi de… dreapta şi din ale căror capete înfierbântate ies pe piaţă teribile artefacte demne de pubelele unei gândiri zglobii.
Mi-a atras mai demult atenţia un titlu al unui pretins editorial care suna mai sentenţios ca un edict al ONU: „Uniunea Europeană: NU-l votaţi pe Victor Ponta!”. O titrare dezastruos de alarmantă: întâi, pentru că ai putea crede ceea ce oricum n-ar putea avea nicio bază veridică, anume că la Bruxelles, pe nepusă masă, s-ar fi aruncat la lada cu gunoi întreaga construcţie instituţională de zeci de ani substituită cu vreo agenţie de publicitate. Nu, nu e posibil, îţi zici, măcar şi fiindcă, dincolo de completa inadvertenţă instituţională, în UE ne aflăm şi noi, cu un contingent masiv de copartinici ai lui Ponta şi, dincolo de faptul că la modul practic nici n-ar fi posibil să convoci pe cei 700 şi ceva de UE-işti ca să aprobe o astfel de recomandare, ea însăşi ar ajunge pentru a-i submina chiar existența.
Mergând pe firele asortate cu fumigene de o manipulare greţoasă, fireşte că nimic nu se confirmă: invocată, cu aceeaşi lejeritate condamnabilă, un jurnal londonez, în care ar fi apărut buclucaşa „poziţie” a UE, ni se prezintă un tabel sinoptic cu evoluţia ratei deficitului financiar pe ultimii şapte ani şi, ce să vezi, acesta atinge cifre record în anii de graţie 2010 şi 2011, marcând o descreştere începând cu 2012. Ce să înţelegem din asta? Că pentru dezastrele de pe vremea când perechea Băsescu-Boc târâseră economia în şanţurile unei austerităţi tăind fără noimă salarii şi pensii şi apelând la cel mai mare împrumut extern din întreaga istorie a ţării, din acest motiv, deci, UE ne-ar îndemna, ba încă şi ultimativ, să nu-l votăm pe… Ponta?
Sursa e un fel de site, purtând libidinosul nume de „Capitalism pe pâine” (una pe care, cu siguranţă, o vom importa de la… Bruxelles!) şi în care abundă, sub semnătura titularului, el însuşi capitalist sadea – sau mai curând sardea – Mihai Giurgea. Cine-o fi şi ce hram o purta, Dumnezeu cu mila! Manipularea, atât de invocată, îşi asociază nenorocita noastră vorbă de… duh Merge şi aşa, adică oricum, ca în „sapienţialul” îndemn al lui Dandanache: şi dăi şi dăi, neicusorule…
Ce legătură are asta cu Andreii şi Pleşii noştri ieşiţi din aerisitele cabinete de lucru în budoarul spaţiului public cu riscul unei contaminări – fie şi involuntare – de un jeg precum cel al capitalismului pe pâine? Una sigură: şi ei par asociaţi aceluiaşi mecanism dual, un exemplu oferindu-l melancolicul parcă din ce în ce mai pitoresc când, într-o ultimă ieşire în… budoarul politic, apelează la o aritmetică adânc fefistă, socotind că 7 milioane şi ceva de alegători anti-băsişti n-ar conta deloc cu cele vreo 11 şi ceva care, neprezentaţi la referendumul din 2012, ar fi cauţionat nu doar pe Băsescu, ci şi regimul său ce-ar trebui re-încoronat peste vreo lună. Un acelaşi fel de a spune, ritos şi oracular, NU-l votaţi pe… Ponta.
