Titlul de mai sus nu-mi aparţine; îl preiau ca atare dintr-o carte apărută în Italia şi care reprezintă finalizarea unei incitante şi ingenioase iniţiative a organizaţiei „Medici fără frontiere” şi a cunoscutei case editoriale Feltrinelli[*]. Ideea, ca proiect, a constat în a invitaţia unor importanţi scriitori contemporani să scrie câte un text în urma documentării la faţa locului în cele mai diverse locuri în care MSF este activă.
N-am descoperit, în cele două sute de pagini ale cărţii, nimic din ceea s-ar aştepta într-un astfel de context: nici reportaje, pe viu, cu acea curiozitate pentru insolitul cu orice preţ, nici cronici de război concurând pelicule cinematografice în vogă şi nici pagini eseistic-propagandistice despre eroismul (în fapt, cutremurător de real) miilor de voluntari – medici, asistenţi, infirmieri, dar şi ingineri, informaticieni ori pur şi simplu voluntari nespecializaţi, auto-determinaţi în aventura de a veni în ajutorul celor în suferinţă.
Astfel, cei nouă scriitori care-au răspuns la apel (Alessandro Barrico, Stefano Benni, Gianrico Carofiglio, Mauro Covacich, Sandrone Dazieri, Silvia Di Natale, Paolo Giordano, Antonio Pascale şi Domen ico Starnone), cu toţii maturi, consacraţi, marcaţi doar de grija de a-şi gestiona propriile faime, locale şi internaţionale, n-aveau, în biografia lor privată ori publică, vreun element care să le fi justificat răspunsul afirmativ. O recunosc ei înşişi şi, mai mult, îşi şi declină orice competenţă, apetenţă, calificare, ba chiar şi îndoiala că ar putea duce la capăt o provocare de acest gen.
Şi, totuşi, acceptă. Şi o fac, fără a-şi asocia vreo suspectată dorinţă de glorie, ci mânaţi doar de un instinct civic, de cetăţeni ai acestei lumi în care trăiesc şi în care trăim cu toţii şi ale cărei hotare sunt mai mult decât ceea ce par: linii de demarcaţie şi ziduri între populaţii şi indivizi aflaţi la secole distanţă (de civilizaţie, cultură, nivel de trai etc.) unele de altele şi unii de alţii.
De aici şi titlul cărţii: lumi la hotar (la graniţă), iar invitaţia de a merge dincolo, în ciuda aparenţei înşelătoare ca totdeauna, nu păstrează nimic din aventura descoperirii nici a Americilor şi nici a… Indiilor. Se dovedeşte mai degrabă o peregrinare (dincolo de „coloanele lui Hercule” ce-l incitaseră pe eroul homeric în drumul său spre Ithaca natală) dramatică şi deopotrivă iniţiatică în acele locuri-ghetouri în care boli, sărăcie, foamete, războaie, neştiinţă şi câte altele marchează o tragică ieşire din timp.
Întâia şi cea mai penetrantă învăţătură-morală pe care o dezvoltă şi o propune această culegere de dare de seamă pe nouă voci, în format de dare de conştiinţă, dacă se poate spune aşa, este tocmai cea sugerată de titlu: lumi, la plural, aflate la distanţe mai mari ori mai mici, dar care zac în aşteptare la hotarul unei Lumi, cu voluntare majuscule, a noastră, pe care, parcă printr-o tristă tradiţie, sfârşim prin a o considera unica posibilă, zăvorând-o între hotarele unei conştiinţe pe deplin împăcate cu sine.
Textele sunt mărturii; nu reportaje jurnalistice, ci depoziţii diaristice (de jurnal „crud”, „viu”, fără tam-tam-ul publicisticii de gen), pe ore şi zile în locuri pierdute din Asia (în Cambogia post-pol-pot-iană, ori în Birmania), în Africa (în Somalia decimată de lupte interne între clanuri războinice, în Congo flagelat de morbul Sidei) ori în America de Sud (în Columbia victimă a industriei drogurilor, ca şi în lumea închisă ermetic a favelelor din Rio de Janeiro, pe care o privisem şi eu, cu vreo opt ani în urmă, în câteva nopţi de august iernatic, din zone în care nu răzbătea decât un rest din dramatica ei vieţuire).
Însă, parcurgând paginile acestei cărţi e aproape imposibil să te sustragi mesajului mai general vizând unul dintre paradoxurile – politice şi umane – ale lumii de-acum iremediabil globalizate: un sentiment al parcelării în totul culpabile, pe criterii în care Istoria şi-a înscris unele dintre cele mai arbitrare voinţe ale sale şi din care ne atacă surditatea noastră de pretinşi „civilizatori” chipul hâdos al zecilor de ghetouri în care suferinţa nu are… hotare. În afară, poate, de hotarele pe care noi înşine, urmaşi columbieni nevrednici şi fără temerarul orgoliu al lui Ulise, le-am trasat, continuând să înstrăinăm o imensă geografie printr-o ocultare ce ne face complici la răul aproape absolut.
Cât timp în lumea cu orgolii civilizatoare se aruncă la gunoi cantităţi exorbitante de alimente şi chiar de produse cerealiere, când zeci de tone de medicamente sunt abandonate, fie depăşindu-şi termenul de valabilitate, fie prin jocul penal al profitului cu orice preţ al unei industrii egal infame cu cea a armamentului, iar în cealaltă parte viaţa unui prunc şi a unei mame stau în… absenţa unui flacon, suntem cu toţii complicii unei injustiţii greu de eludat.
