I.D. Sârbu sau un brad pe nisipuri

0
66

Nicolae Coande, secretarul literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, face o treabă realmente lăudabilă, organizând şi coordonând „Colocviile Ion D. Sârbu”, ajunse anul acesta la a şasea ediţie, în intenţia unui meritat omagiu adus operei literare, dar şi „activităţii de luptător pentru o Românie demnă, eliberată de impostura şi de agresiunea ideologicului asupra spiritului liber”, cum se menţionează într-un „Cuvânt lămuritor”, la comunicările ediţiei precedente, adunate în „Caietele” cu numele marelui dispărut. Posteritatea lui ID Sârbu a devenit astfel una exemplară. Mai ales că mulţi scriitori prestigioşi, la ediţiile precedente, fie au trimis intervenţii redactate, fie au participat efectiv, augmentând astfel amplitudinea evenimentului şi conferindu-i plusul de elevaţie şi consistenţă tematică. Cea de-a şasea ediţie a „Colocviilor Ion D. Sârbu”, găzduită la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, s-a derulat sub genericul „Un sfert de veac de posteritate”, preilej de lansare a volumelor semnate de universitarii Ioan Lascu – „Ion D. Sârbu aşa cum a fost” – şi Ionel Buşe – „Intelocraţi, filosofi, ironişti” – ambele apărute anul acesta la editura Ramuri. Intelectual autentic, cu solidă cultură, cu bune studii de filosofie, apropiat al lui Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu, Dimitrie Popovici, în anii de glorie ai Universităţii din Cluj Napoca, Ion D. Sârbu face parte din generaţia pierdută şi numai cu greu recuperată parţial. Criticul Alex Ştefănescu în a sa „Istoria literaturii române contemporane” face observaţia pertinentă conform căreia există doi Ion D. Sârbu: unul antum şi altul postum. Personalitatea primului poate fi reconstituită din cărţi scrise cu anume precauţie, pentru evitarea anulării şanselor de a fi tipărite („De ce plânge mama”, „Dansul ursului”, „Şoarecele B şi alte povestiri”), precum şi unele piese de teatru – „Arca bunei speranţe” – imposibil de ignorat. Imaginea postumă, considerată o revelaţie, este conferită de cărţi precum „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, „Adio Europa”, „Lupul şi catedrala”, „Traversarea cortinei”, aceasta din urmă cuprinzând un dialog epistolar a lui ID Sârbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Şora, toţi în afara ţării. Împrejurare care explică tonul de spovedanie adoptat de ID Sârbu. „Sinceritatea dusă până departe face ca textele să semene cu monologurile unor personaje dostoievskiene” (Alex Ştefănescu). Revin la „Colocviile Ion D. Sârbu”, repet, bine organizate, dense ca materie narativă, despre un inconformist acerb, antisistem, de unde i s-au şi tras toate belelele vieţii. Izgonirea din învăţământul superior, chiar din cel secundar, de la revista „Teatru” din capitală, anii de puşcărie nemeritată, domiciliul forţat la Craiova şi aşa mai departe. Singura observaţie pe care ne-am permite, cu bună credinţă, s-o avansăm este aceea că „toată lumea este de acord cu toată lumea”, încât se inventariază sofisme, iar cu complezenţa elevată de circumstanţă n-ar fi rezonat poate nici ID Sârbu. Cartea Clarei Mareş, cercetătoare la Institutul Român de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului din România, „Zidul de sticlă – ID Sârbu în arhivele Securităţii” (Ed. Curtea Veche, 2011), lucrare meticulos structurată, tulburătoare prin conţinut, sistematizează „da capo al fine” povestea vieţii lui ID Sârbu, dezvăluie amănuntele privitoare la anchetele terifiante ce au dus la condamnarea scriitorului, necunoscute până acum, şi, în context, motivaţiile psiho-morale ale comportamentului său exemplar din perioada detenţiei, dar şi după aceea. Viaţa lui I.D. Sârbu e realmente un roman, al cărui protagonist, „element sănătos” în anii imediat următori încheierii războiului, refuză reinserţia în sistem. Ca să poţi săvârşi aşa ceva de dragul unor principii morale, să trăieşti „melcoid”, cum zicea, preferând un eşec exemplar unei cariere de acomodat, trebuie să fii făcut dintr-un aluat aparte. Şi asta unde? Într-o ţară în care ratarea nu e măcar deplânsă, ci socotită o prostie. Ca un detaliu, Octavian Paler în convorbirile sale cu Daniel Cristea Enache (Ed. Corint, 2007) spunea despre ID Sârbu: „Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în România, într-o vreme cu atâtea derapaje. (…) Aşadar, s-a putut. (…) Prin anii ’80, după ce am fost dat afară de la «România liberă» şi am avut tupeul de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de reinserţie în sistem, eram foarte mândru de poziţia mea. După ’89 această mândrie s-a ofilit treptat, iar acum mi se pare de-a dreptul bovarică, dacă o compari cu realităţile trăite şi asumate de ID Sârbu”.

ID Sârbu – Petre Pandrea: Doi oameni antisistem

Şi critica literară şi Clara Mareş, edificată în dosarul ID Sârbu, şi chiar cei prezenţi la colocviile pomenite, au fost tentaţi să dezvolte „anticomunismul” lui ID Sârbu, greu de decorticat în opera sa. Dacă ne referim la „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, în care toate aşteptările sale la o schimbare se reazemă în venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în URSS, argumentele rămân palide. Dar şi această carte, şi „Memoriile mandarinului valah”, a lui Petre Pandrea, ambii simpatizanţi ai stângii, când aceasta nu era la putere, ne prezintă două caractere tari, din stâncă de la Dover, inflexibili şi deloc dispuşi la un partaj cu autorităţile vremii. Ambii cu studii serioase, cunoscători ai lui Marx – citit în germană – se lecuiesc identic de comunism. Petre Pandrea iese din puşcărie în 1964, după amnistia generală acordată deţinuţilor politici. Avea 60 de ani. Atunci când ID Sârbu, la 45 de ani, venea la Craiova. Necruţători şi unul şi altul. Şi „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” şi „Jurnalul” lui Pandrea au ca numitor comun drama unor conştiinţe ultragiate de realităţile unei epoci de minciună şi barbarie, de triumfalismul găunos şi de abjurarea oricărei credinţe sincere în ceva, de mimare neruşinată a democraţiei şi de răsturnare a tuturor tablelor de valori sociale şi morale. Unul „atletul mizeriei”, cum îl numea Lucian Blaga în cercul literar de la Sibiu, celălalt „preşedintele academiei de sub pământ”, unde zăceau cele mai frumoase inteligenţe ale ţării, au parte de suferinţă nedreaptă. Ambilor le-a fost străin compromisul. „Cu firea noastră bizantină, cu lichelismul nostru funciar – anarhic în supunere şi liberal în ticăloşie – s-ar putea ca nici pionierii din prima gardă (Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Iosif Chişnevski, Răutu) să nu fi avut nici un fel de certitudini sau convingeri. Doar voinţa oarbă, bazată pe ordine de sus, că indiferent de mijloacele şi jertfele necesare – puterea trebuie preluată, pentru totdeauna”, spunea ID Sârbu. Căruia o strigătură populară auzită în gara Livezeni i se pare edificatoare: „Curva-i curvă până moare şi marxistul până-l doare”. Interesantă cimilitură.

Gary, un om de o sensibilitate aparte

Puţine sunt producţiile cinematografice despre care ID Sârbu aminteşte în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” şi totuşi, deloc întâmplător, rămâne impresionat de filmul, „dureros de frumos şi uman”, „Anonimul veneţian” (1970), în regia lui Enrico Maria Salerno, cu Tony Musante şi Florinda Bolkan. „M-a durut inima văzând acest film despre moarte, într-un oraş care şi el moare, încet, dar sigur”. Comentariul scriitorului e succint. Trăirea intensă. Obsedată altă dată de măreţia ei, Veneţia pare în film obsedată de decadenţa ei, din care vrea să facă o formă de glorie. Agonia ei dorea să aibă aceeaşi grandoare. Nu poate învăţa modestia nici cu buzele pecetluite. Are o retorică a tăcerii, aşa cum altădată avea o retorică a strigătului şi a cântecului. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de odinioară şi abia acum se confruntă cu arta, obţinându-şi măreţia din dezamăgire. Învăţată cu fastul, încearcă să-şi joace decadenţa cu fast, rămânând iubită pentru ea însăşi. Pe acest fond, o poveste de iubire sfâşietoare.

Craiova, „puşcăria cea mai cumplită şi mai absurdă”

ID Sârbu vine la Craiova în 1964, cu domiciliu forţat, anul în care Plenara lărgită a CC al PMR adoptă „Declaraţia din aprilie”, documentul de bază care marchează, pe plan politic, poziţia de autonomie a partidului şi a României faţă de dominaţia PCUS şi a Moscovei. Era primul satelit care se desprindea din orbita Moscovei, iar evenimentul a produs multă emoţie în ţară. Regimul se temea însă de reacţiile Kremlinului şi încerca deschiderea spre Vest. Ion Gheorghe Maurer merge în Franţa, unde are convorbiri cu Charles de Gaulle şi alţi demnitari francezi. Un an mai târziu, la 19 martie 1965, moare Dej. Semnalele timide de destalinizare se fac resimţite. Lui ID Sârbu i se oferă funcţia de secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova. Nu este văzut ca un paria şi aparent face empatie cu oltenii, încât, glumind, Marin Sorescu îi va spune într-o zi: „Domnule Sârbu, dar şi dumneavoastră sunteţi oltean. Cunoaşteţi proverbul: toţi suntem de acolo de unde ne sunt soţiile”. Cu toate acestea, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” autorul nu iartă Craiova, dar să admitem că nu o face cu răutate ori spirit şovin. Dar o face. Se spune că actorul Ion Anestin, tot invitându-l pe Caragiale să vină la Craiova, acesta promiţând, fără a-şi onora promisiunea, într-o zi i-ar fi spus: „Frate tizule, în Craiova nu se vine, din Craiova se fuge”. A făcut vogă aserţiunea respectivă, deşi nu există nici o certitudine că aşa au stat lucrurile. Gary, cum îi spuneau prietenii, a fost tot timpul un om liber la spirit şi la gură, de unde şi peregrinările, marginalizările şi excluderile lui din cercuri. „Dintre toate puşcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită şi cea mai abisală. Fiindcă e pe viaţă”. Stăruie senzaţia de coşmar şi transcedentală ironie. „Craiova asta veche – acest Isarlâk al nostru – îmi apare ca un coşmar al dezordinii prin haotica urbanitate a antiurbaniştilor săi. Nimic nu e terminat, peste tot se văd urme ale acelui «lehamite», ce  ne surprinde exact când trebuie să punem acoperişul”. Plângându-se de singurătatea îndurată la Craiova, cel mai frecvent în scrierile sale, fiindcă altminteri socializa fără inhibare, într-o discuţie consemnată de Nicolae Pop ID Sârbu se arată mai blând, recunoscând: „Craiova, şi în mod cu totul special colectivul Teatrului Naţional, m-au acceptat, într-un moment dificil, foarte dificil al existenţei mele. Mi s-a acordat încredere şi mi s-a asigurat un minim de condiţii materiale, ca să-mi refac viaţa: o asemenea poliţă în alb se cere onorată”. Anul acesta, la 28 iunie ID Sârbu ar fi împlinit 95 de ani. A trăit până la rotunda vârstă de 70 de ani dar, aşa cum menţionează şi universitarul Ioan Lascu în cartea sa „ID Sârbu aşa cum a fost”, ar fi vrut să trăiască la o intensitate maximă. Toţi ne dorim asta. N-a fost considerat, oricât i-au repugnat, de liderii locali de partid, un corp străin, un element nesănătos şi nimeni nu dorea să se încarce cu „pericolul existenţei unui dizident”. După ce la 1 octombrie 1968, la Cluj, cu prilejul deschiderii anului universitar, Nicolae Ceauşescu clamase emfatic: „(…) Mai există azi cineva care se gândeşte că se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu (…). Nici un intelectual din instituţiile noastre de cercetare sau din şcoli, din institutele de învăţământ, nu ar putea îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului din România. Fireşte, pot să mai existe nebuni şi vor fi întotdeauna – dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare”. Mesaj clar: a nu fi de acord cu sistemul însemna că eşti … nebun şi apt de internare. Paradoxal, din mulţimea de prieteni ID Sârbu nu menţionează decât foarte puţini, unii cu iniţiale, deşi un Grigorie Traian Pop, redactor la „Ramuri”, venit din Ardeal, filosof, cu lecturi solide, talentat fără egal, a consacrat articole avantajoase operei şi personalităţii prietenului său („Moralitatea lui adevărată era cultura”). Pentru Craiova, ID Sârbu, spunea Grigorie Traian Pop, a însemnat ce a însemnat în secolul XIX Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. Acelaşi Grigorie Traian Pop releva componenta filosofică profundă în opera lui ID Sârbu. Cu destule prezenţe în presa locală, altminteri amintite.

Meciul interminabil cu Securitatea

Venit cu domiciliul forţat la Craiova, după ani de puşcărie politică, ID Sârbu nu scapă de umbra Securităţii. Bizară situaţie. Făcuse puşcărie pentru simpatiile manifestate faţă de revoluţia maghiară din ’56, dar în ’68 Ceauşescu condamna vehement intervenţia ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Anatema cu Budapesta asupra lui ID Sârbu era de-a dreptul ilogică. Şi totuşi. Clara Mareş descrie pe larg în „Zidul de sticlă” această obsedantă urmărire a „obiectivului”, ani şi ani, încât totul pare la un moment dat un joc nebunesc, potenţat reciproc. Peste 250 de persoane l-au turnat de-a lungul timpului pe ID Sârbu şi ce paradox: în decembrie ’89, nu din faţa blocului în care locuise ID Sârbu au plecat coloanele de manifestanţi, ci de la Întreprinderea de Avioane Craiova, unde angajaţii erau consideraţi o avangardă a clasei muncitoare. Şi fiindcă istoria este cinică, unul dintre ofiţerii de Securitate care s-a ocupat de ID Sârbu, pomenit de Clara Mareş, Ion Vâlceanu, a scos o carte intitulată „Perdeaua de fum” (Fundaţia Scrisul Românesc, 2008), în care se arăta oripilat de dogmatism, prostie, laşitate, nepotism, mediocritate, arivism, lichelism, idei retrograde, care „cochetau cu morala socialistă, reuşind să intre în graţii” (pag.71). „La Teatrul Naţional rămân memorabile acele zile când se punea în scenă «Ţeapa» (n.r. – „A treia ţeapă”), de Marin Sorescu. Fiind vizionată şi respinsă de mai multe ori, pentru anumite retuşuri, de către mărimile politice şi culturale ale urbei, piesa a fost într-un fel spus salvată”. Autorul narează convingător, construieşte bine planurile acţiunii şi probează o cunoaştere a tehnicii scrierii unui roman, umblând la psihologiile actorilor urbei, prezenţi în carte. Pentru ID Sârbu lectura ar fi fost savuroasă.

Fără să vrem ajungem la presupuneri care nu-mi plac: la Craiova, ID Sârbu s-a simţit aidoma unui brad pe nisipuri. Dacă ar fi trăit şi vremurile de astăzi s-ar fi simţit la fel, deşi ar fi putut să călătorească în toată lumea, dorinţă neîmplinită în cursul vieţii. Cultura, pe vremea sa, nu era – credem – o opţiune, era o formă de supravieţuire. În viaţa publică omul nu putea spune ce gândeşte. Dar acum poate? Adevărul nu e niciodată pur şi aproape niciodată simplu. În multe pasaje din cărţile sale, ID Sârbu este excesiv de subiectiv, mai ales în referirile la Craiova. Ceea ce nu-i diminuează meritele. Ce nu ştia când s-a prăpădit este că în „Cartea albă a Securităţii”, vol. V, anexa „Istorii literare şi artistice”, apărută în 1995, se pomenea de conducerea unor publicaţii, printre care şi cea de la „Ramuri”, acuzate de o subtilă activitate de subminare ideologică, pericol serios pentru politica redacţională.