Am scris ieri, la această rubrică, despre unul dintre simbriaşii presei noastre intrate într-un lung şi pernicios proces de degradare, ba chiar de prostituţie. Distribuită în „fronturi”, „grupuri”, „cluburi”, ca să nu le spun de-a dreptul „găşti”, debitoare ale unor interese de clanuri – politice şi, mai ales, economice –, presa autohtonă e, cum grano salis, oglinda prăfuită şi ciobită a societăţii în mare derivă în care vieţuim.
Există însă, în larga şi permisiva ogradă a media de la noi, o întinsă şi complexă tipologie demnă de o cercetare antropologică mai aplicată. Critici năbădăioşi ai clasei politice, pe felii, pe partiţii selectate pe criterii mai mult decât „lucrative”, încartiruiţi sub o comandă ori alta, invocând circumstanţial ori convenţional, criterii „ideologice” ori „doctrinare”, sfârşesc, lamentabil şi nu de puţine ori în cele mai neaşteptate capcane. Şi o fac, din păcate, cu o inocenţă care, ea singură, ar fi suficientă să-i determine la o abdicare. Fireşte, făţişă şi cu condiţia să-şi mai fi conservat măcar un picur dintr-o demnitate ieşită din uz.
Mă voi rezuma pentru moment la un caz care, tocmai prin coeficienţii cumva particulari intrinseci ori presupuşi în structura intelectuală a jurnalistului respectiv se oferă mai revelatoriu decât altele.
Nu cu mult timp în urmă, citeam, într-un fel de ştire extinsă promovată de Realitatea net, sub titlul „Klaus Johannis, candidat incert la prezidenţiale”, o opinie preluată dintr-un comentariu anterior al lui Rareş Bogdan, editorul respectivei televiziuni aflate în solda lui Cosmin Guşă (altă „instanţă” mediatică cu o fluibilă biografie prin mlaştinile politichiei dâmboviţene întinse pe aproape două decenii).
Opinia editorului nostru, Rareş Bogdan în persoană, pe care nu-mi permit să-l afiliez nici măcar în glumă speciei cartianiste (posesor al unei inteligenţe apreciabile şi mişcându-se într-un orizont cultural remarcabil), prefaţa evenimentul festiv – şi festivist – al unificării dreptei prin cele trei congrese ce-au creat noul PNL. Şi nimic neobişnuit într-o astfel de depeşă, fie ea şi mai mult decât personalizată. Numai că, subjugându-se făţiş comandamentelor „politice” (necum doctrinare, fiindcă, aşa cum plaja majoră a gândirii occidentale tot avertizează, de ideologii şi doctrine nici nu mai poate fi vorba astăzi) ale acestei construcţii, Rareş Bogdan îşi trădează partis-pris-ul cu o voluptate pe care nici inocenţa cea mai frustă n-o poate justifica. Şi nici ierta.
Asumându-şi, fără reţinere, o aserţiune de felul „Este foarte bine că Realitatea TV trage un semnal de alarmă” – e bine pentru cine?, pentru Ţară, ar fi o circumstanţă atenuantă dacă n-ar urma implicarea, patetic subiectivată, prin uzul persoanei I plural, jurnalistul îmbrăcă astfel o haină prea transparentă de propagandist partinic.
Fiindcă iată cum continuă: „Avem doi candidaţi. Avem unul incert (…)”, iar continuarea pare împrumutată chiar din discursul unuia din liderii formaţiunii respective, în cel mai strict registru al blestematei limbi de lemn: „În cazul în care vom ajunge să avem o decizie nefavorabilă lui Johannis în septembrie (…) ne putem trezi cu totul aruncat în aer. Ne putem trezi cu candidatul stângii, Ponta, cu un scor de semifinală Germania-Brazilia”; sublinierile sunt, sper, suficient de clarificatoare pentru o poziţionare discursivă la nivel de jurnalism de… partid.
E, în cazul de faţă, un fel de autodenunţ ca o abdicare, dacă nu de la o minimă deontologie a jurnalismului liber de coerciţii şi comenzi politice, măcar de la un set elementar de autonomie a unei profesiuni, pe care se grăbesc s-o declame mai ales cei ce se grăbesc s-o acuze altora.
Faptul că, într-un moment de precipitare oricum nescuzabilă, pe Rareş Bogdan, pe care, repet, îmi e greu să-l acuz de inapetenţă ori de… incompatibilitate (orribile dictu!), l-a luat, cum se zice, gura pe dinainte, se prea poate, dar tocmai de aceea o astfel de cazuistică e şi mai simptomatică. Ba chiar mai incriminantă decât a unor manipulatori de tinichea.
