Îl chema Oală…

0
361

Există, consacrat de tradiţie, un „nebun” al satului; de obicei, unul, fiindcă în oraşe prisosesc. Gama lor fizionomică e diversă, cu particularităţi uneori foarte marcate, într-o interacţiune complexă, nu totdeauna depistabilă, între constituţia individuală (în principiu, consecinţe ale unor maladii ori chiar defectări native) şi mentalul comunitar. Nu sunt înţelepţii bufoni ieşiţi din pana lui Shakespeare şi nici persoane atinse de aripa oraculară ca în mitologia elenă, deşi, mai ales în oraşe – în Craiova există câteva specimene –, joacă roluri de profeţi damnaţi ori de mesageri ai unor oracole greu inteligibile.

În satul copilăriei mele, locul de prim rang l-a avut, decenii la rând, un vecin. Îl chema Oală. N-am ştiut niciodată de unde i se trăgea porecla: nu l-am chestionat, n-am întrebat nici în ambientul său, probabil dintr-un sentiment de jenă. El întruchipa, pentru toţi copiii satului, nu neapărat personajul rău, ci mai curând un fel de instanţă invocată cu scopul cuminţirii, al chemării la ordine şi la disciplină: „Vine Oală!”, „Te spun lui Oală!”, „Îl chem pe Oală” – erau ameninţările cele mai frecvente, pe care memoria mi le conservă şi acum şi din care s-a stins orice fior de teamă. În fapt, teama s-a stins mult mai iute în ce mă priveşte. Şi asta dintr-un motiv simplu, banal: vecin, cu o casă bătrână şi dărăpănată în care îşi ducea, izolat şi cu un rest de mister pentru mulţi dintre săteni, tatăl său, cu Oală care să fi avut spre treizeci de ani în primii mei ani de viaţă, m-am împrietenit foarte devreme. La câmp, la „Ţarină”, aproape de cimitir, viile noastre erau despărţite doar de un singur lot şi, prin urmare, acolo ne intersectam zilnic, pe întinsul verii, schimbând vorbe, sedus de pronunţia sa defectuoasă pe care numai cine apuca să-l cunoască mai bine ajungea să priceapă ce spune. Puţin autist, pocea cuvinte, nu chiar pe toate, însă ceva mai târziu aveam să-mi dau seama că deseori se prefăcea de dragul reacţiilor celor mici pe care reuşea să-i sperie chemându-i însă la o ordine benefică. Nu-mi amintesc de nicio răutate a lui; era paşnic, bonom, cumsecade, nu cerşea, dar nici nu refuza dacă i se dădea ceva, mai ales tutun ori ţigări, nu se plângea de nimic, cu toate că în câteva, rare, momente mi-a mărturisit teama sa de taică-său. Pe acesta nu l-am văzut, în vreo două decenii cât a mai trăit, decât în vreo două rânduri şi de departe: un bătrân gârbovit, mai degrabă urâţit, probabil şi de zgârcenia proverbială a cărui preferată victimă era chiar Rambie, adică Oală, unicul său fiu. O fată, căsătorită şi la casa ei, mi-o amintesc vag, fiindcă nu prea se făcea văzută prin curtea abandonată a casei natale.

Amintirile acestea sosesc acum, spre amurgul vieţii, cu o prospeţime pe care numai fragilitatea existenţei o poate egala. Mi-l amintesc pe Oală de la ultimele noastre întâlniri: el conservase întâmplări comune cu exactitatea unui „regizor” şi mi le resuscita cu o bucurie aproape agresivă, de parcă se temea să nu dispară în ceaţa uitării. Era nelipsit de la înmormântări şi de la parastase: timid, cu un dram de jenă în priviri, cu mersul său nătâng, apărea în poartă şi aştepta, calm şi răbdător, să fie invitat. Nu cred să fi avut mai mult de o sută de cuvinte în vocabularul său, redus la cercul restrâns al existenţei sale cu dublă limită: a handicapului nativ şi a lucrurilor şi cunoştinţelor de sub privire.

N-am aflat de moartea lui decât cu întârziere şi mă obsedează şi acum indiferenţa cu care mi s-a dat, aşa, în treacăt, vestea: „A murit Oală!”. Abia acum realizez că, într-un fel cu totul singular, cu un plus de neverosimil dificil de etichetat, Oală, s-a strecurat în viaţa mea ca un reper tonic şi binefăcător, şi că, departe de a fi fost ne-bun, era bunătatea întruchipată: unul dintre primii mei prieteni… adulţi.