Erorile lui Ponta şi lecţia intransigentei guvernări

1
350

Parafrazând o celebră axiomă a lui Wittgenstein, despre ceea ce nu se poate vorbi ar trebui să se tacă. Este exact cazul preşedintelui demis de cei peste şapte milioane de români la referendumul constituţional din iulie 2012 căruia, în cei doi care-au trecut de la acel eveniment, unicul tratament pe care-l merita ar fi fost izolarea prin restrângerea sa strictă la obligaţiile de reprezentare din fişa postului. Ne amintim că, imediat după reinstalarea, printr-un evident abuz al Curţii Constituţionale prin complicitate la o interpretare exclusiv într-o „literă” şi nu în spiritul Cărţii fundamentale, omul era deja aproape un cadavru politic. A probat-o prin chiar lunga tăcere, simptom clar al unei izolări ce trăda condiţia ingrată în care s-a trezit, răstim în care, cârcotaş şi exersat în arta şmecheriei balcanice, s-a trezit reactivat chiar de adversarii care-i organizaseră ieşirea din scenă.

N-am înţeles niciodată inabilitatea liderilor uselişti, a lui Ponta şi Antonescu deopotrivă, de a-l provoca absolut gratuit, continuând total cu o vizibilă lipsă de inspiraţie un discurs electoral, în locul unei ignorări ce l-ar fi conservat pe Băsescu în postura precară de interlocutor autist. A urmat, mai întâi, discutabilul şi, într-un fel, neaşteptatul pact de coabitare, ale cărui şanse de funcţionare erau, pentru mulţi dintre noi, chiar şi oameni simpli, nule din start: Băsescu, omul, ori, dacă vrem, personajul incongruent şi exersat în jocuri de culise şi derobări crase de regulile elementare ale bunului simţ, s-a trezit astfel în mod neaşteptat resuscitat, întors de la groapă, cum se spune, şi şi-a reluat rolul de filator de intrigi şi de lovituri pe cât de lipsite de principii pe atât de sâcâitoare şi de distructive în actul politic al Ţării transformate, în consecinţă, într-un detestabil poligon de exerciţii şi de probe ale unei Puteri artificiale, sub limita unui suport electoral.

Eroarea adversarilor săi – şi nu doar a celor doi lideri USL, ci ai multor altora afiliaţi inclusiv din rândul mass-media – a continuat cu rezultatul unei lungi şi detestabile păruieli, în public, subsumate ori nu agendei politice reale, transformând spaţiul public în care s-au instalat într-o scenă a unei reprezentări, perpetue şi tragi-comice, la suprafaţă, dar disimulând, în subsidiar, un grav atentat la ceea ce ar trebui încă să mai fie politica serioasă, gravă şi responsabilă a României aflate într-un moment de răscruce ale istoriei sale celei mai recente.

Sunt de mult timp convins că, sfătuit mai bine, premierul Victor Ponta nu doar că l-ar fi surclasat pe marinarul coborât de pe nava îmbibată de insuportabilul miros al petrolului şi incapabil să se adapteze unui modus vivendi „terestru”, dar ar fi putut să-l lase drept victimă a unui monolog, cum spuneam, autist, cu şansa de a-l expune, încă şi mai mult, judecăţii unei populaţii deja sătule şi dezolate de cei şase ani de regim livrat, aproape în întregime, scandalului, delaţiunii, afacerilor mascate, manipulării prin mijlocirea unora dintre instituţiile fundamentale ale statului. N-a fost să fie şi iată cum recenta întâmplare de la Cotroceni, unde premierul Ponta chiar n-avea ce să caute, i-a oferit muribundului prezidenţial o nesperată ocazie de a mai regiza, cu ajutorul unor jalnici, dar gargarisiţi scenarişti ai Palatului şi nu numai, încă un spectacol pe cât de grosier şi de ridicol pe atât de periclitant pentru condiţia premierului şi a guvernului său.

Este evident că povestea cu difuzarea întâlnirii fusese pusă la cale şi pregătită în detaliu, proba constă tocmai în distribuţia partiturilor: Băsescu nu e, în acea împrejurare, cel pe care-l ştiam, întrebările sunt calculate în funcţie de „filmul” ce va fi făcut public şi, astfel, totul seamănă cu ceea ce se numeşte în limbajul mediatic filmare cu… camera ascunsă. O vânătoare cu victime pre-determinate, chiar dacă personal n-am identificat, în prestaţia premierului ori a ministrului Ioana Petrescu, nimic care să justifice incalificabila campanie denigratoare pe care o parte a media a ridicat-o la nivelul scandalului specific tocmai partiturii lui Băsescu.

Şi e perfect adevărat că Victor Ponta n-avea ce căuta la Cotroceni în acel context. Însă ceea ce şi mai revoltător este atacul, flambat tocmai fiindcă miza era a difuzării publice a întâlnirii, a tânărului ministru, şcolit la Harvard. Nu e cazul să relev aici motivul unei idiosincrasii specifice unor politruci de tagma şi din tagma băsescienilor. Mă rezum însă să aşez ca într-o oglindă un caz similar în substanţa sa, dar cu o gestionare total opusă, din politica la nivel european. Miercuri, cum se ştie, a avut loc, la Bruxelles, întâlnirea celor 27 de şefi de stat şi de guvern menită a decide, prin consens, titularii a două dintre cele importante funcţii ale UE: cea de Înalt Comisar de Politică Externă şi de preşedinte al Consiliului European. Pentru prima, propunerea, de drept încredinţată, i-a revenit Italiei pentru care, prin vocea premierului Renzi, a fost nominalizată tânărul ministru al Afacerilor Externe, Federica Mogherini. Ea însăşi şcolită la mari universităţi americane şi engleze şi cu câţiva puţini ani în structurile de la Bruxelles, adică exact ca şi colega ei din România. Şi acolo au fost discuţii aprinse şi chiar conflicte, însă opoziţia premierului italian, el însuşi tânăr, a sfârşit prin a bloca iremediabil întrunirea. Replica sa, pe cât de succintă pe atât de fermă, ar trebui să fie o lecţie şi pentru guvernanţii de la Bucureşti. Ba chiar şi de la Berlin, Haga, Paris şi mai departe: „Italia merită respect şi acesta nu e negociabil”.

1 COMENTARIU

  1. sti Imate D-LE POPESCU ESTE ADEVARAT CE SCRITI DAR NOI ?CEI 7,4 MIL AU VOTAT PLECAREA UNUI PRESEDITE CARE INAINTE DE 1989 ERA BISNITAR SI AVEA 1 MIL DE $ SIN CEI Z 10 ANI NU APRODUS DET URA SI DISPRET CU STIMA

Comments are closed.