Pentru Traian Băsescu, fişa de post pe care o administrează, într-o gamă multifuncţională de exhibiţii contencioase, nu mai are demult vreo legătură cu prevederile constituţionale. Departe de a-şi fi asumat, fie şi într-o doză de aparenţă, sarcina imperativă de mediator între puterile statului şi, prin urmare, de garant al funcţionării acestuia în limitele unei democraţii reale, Preşedintele demis şi-a asumat, încă de la instalare, rolul unui procuror disimulat în jucător. Şi nu orice fel de procuror, ci unul care, oricât de straniu ar apărea pleiadei sale de avocaţi mediatici, câţi au mai rămas după redistribuirea ariilor de interese, financiare şi de grup, aduce aminte de „justiţiarii” antiburghezi din tragicii ani ’50.
Pe atunci, orice suspiciune ori sugestie strict propagandistică cu adresă la vreun „duşman de clasă” se materializa, ca la comandă, în acţiuni judiciare în care nu mai era nevoie decât de nişte probe inventate ad hoc pentru sentinţe ce aveau să decimeze nu doar lideri politici ai vechilor regimuri, nu doar intelectuali de vază cărora li se fabrica, la nevoie, un trecut artificios, ci şi oameni simpli căzuţi în dizgraţia vreunui şef deranjat în demersul său mărunt despotic.
Duminică seara, la o televiziune sustrasă hulpavului SOV, un mogul hrăpăreţ şi aventurier, rebranduită, în schimb, sub comanda unui analist în plină ascensiune mogulistă, Traian Băsescu şi-a făcut jocul său obişnuit. Cu o ipocrizie şi o determinare de justiţiar intransigent, ambele lovind, bezmetic exclusiv în cealaltă parte, culpabilă, în opinia sa, pentru toate relele îndurate de români în istoria recentă şi în cea ce stă să vină.
Nu cred că există vreun şef de stat care să-şi acuze public, cu atâta ardoare şi în dispreţul probatoriilor, guvernanţii cu care, constituţional, dar şi în baza unui pact de el dorit şi obţinut, de coabitare, aşa cum o face Traian Băsescu. Şi de data asta nu mai e vorba de suspiciuni, ci de acuze directe, din moment ce, cu o nonşalanţă de clevetitor de duzină, îşi trimite adversarii, chiar şi pe şeful guvernului pe care el însuşi l-a numit, direct în… puşcărie.
Însă deraparea ordinară, cu iz menşevic, s-a consumat atunci când, atacând un senator, Gabriela Firea, nu întâmplător şefa unei comisii parlamentare însărcinate cu investigarea unor posibile nereguli suspectate în familia sa, Băsescu a îmbrăcat, precipitat, haina procurorului de serviciu. Ameninţarea că respectiva parlamentară ar putea să nu-şi mai găsească soţul… acasă pare desprinsă dintr-un „film” al grozăviilor de prin ticăloşiţii ani ’50.
E mai limpede ca oricând că Traian Băsescu a fost şi rămâne un aventurier al politicii: un ordinator de dezbinare, inventator de falange, nici măcar de vreun interes „ideologic” (ce i-ai putea cere unui ins de departe acultural şi aculturalizat!), ci pur şi simplu un artificier de petarde detractoare căruia perspectiva scoaterii pe tuşă de pe terenul principal de joacă în care şi-a târât propria diligenţă „politică” îi creşte colesterolul şi-i şubrezeşte şi restul de luciditate suspectată prin ungherele unui mandat catastrofal.
Cu atât mai regretabile sunt reacţiile premierului Ponta care, în locul unei ignorări mereu anunţate dar mai deloc urmate, intră în jocul detracat şi detracant al pezevenghiului, în acelaşi stil şi limbaj, resentimentar şi, prin urmare, steril. Impresia, pentru cine mai are răbdarea şi raţiunea de a evalua cât de cât exact în ce mecanism odios am intrat, ca stat, democratic şi de drept, este pe cât de dezolantă pe atât de culpabilă. Şi de ambele părţi: fiindcă, duetul acesta cu nuanţe comico-şaradiste e de un prost gust ale cărei miasme încep să surpe fragila suportabilitate a cetăţeanului de rând.
